Stanislaw Lem - Ciberiada

Toate astea la un loc m-au făcut să-mi pierd simțirile și graiul, să nu mai știu ce e cu mine. Ridicându-mă, în sfârșit, în picioare, am pornit mai departe, căutând pe cineva care ar fi arătat a persoană gata să-mi răspundă măcar la o întrebare. Mi s-a părut la urmă că am nimerit o asemenea creatură în persoana unui grăsun mititel, care stătea cu spatele la mine, ocupat fiind cu ceva pe care-l ținea pe genunchi. Avea numai un cap, două urechi, două mâini, deci, ocolindu-l dinspre stânga, am început:

— Scuzați, dacă nu mă-nșel, dumneavoastră sunteți cei care ați binevoit să atingeți Suprema Fază a Dez..

Dar cuvintele mi-au înghețat pe buze. Ființa nici n-a clipit, nu părea a fi auzit ceva din ce-am spus. Trebuie să recunosc că era foarte ocupată, căci își ținea pe genunchi propriul chip, separat de restul capului și, oftând ușor, îl scobea cu degetul în nas. Mi s-a cam făcut rău. Uimirea mea a făcut însă iute loc curiozității, iar aceasta, la rândul ei, mi-a stârnit dorința de a înțelege cât mai repede ce se întâmplă de fapt pe această planetă; am început, deci, să alerg de la unul la altul din cei întinși pe nisip, vorbindu-le cu voce tare, ba chiar țipând, și-i întrebam, îi amenințam, ii imploram, căutând să-i conving, lovindu-i chiar și, când nici asta n-a avut nici cel mai mic efect, l-am apucat de mână pe cel care se scobea în nas, dar am sărit în sus îngrozit, căci mâna lui îmi rămăsese în palmă; el însă, fără să mă bage în seamă, scormoni alături în nisip, scoase din el altă mână, asemenea celei dintâi, dar cu unghiile vopsite în dungi portocalii, suflă asupra ei și și-o anină de braț, unde mâna îi crescu imediat la loc. Atunci m-am aplecat curios asupra mâinii pe care i-o smulsesem mai înainte, dar aceasta îmi dădu un bobârnac. În vremea asta soarele coborâse cu două coarne sub orizont, zefirul se potolise, iar locuitorii Esefdiei, scărpinându-se ușor, sughițând și frecându-se, se pregăteau, evident, de culcare; unul își scutura pernița de briliant, altul își așeza sistematic alături nasul, urechile, picioarele; se lăsase întunericul, așa că, după ce am mai făcut câțiva pași prin împrejurimi, cu un suspin de ușurare am început și eu să-mi pregătesc culcușul. Mi-am săpat în nisip o groapă mare și, oftând, m-am întins în ea ca să privesc cerul albastru, stropit cu stele. Chibzuind ce să fac în continuare, mi-am spus:

— Adevărat! Totul arată că de fapt am descoperit planeta prevăzută de Cadaverus Malignus și „Clorian Teorețius Clapostol, Suprema Civilizație a Universului, care se compune din câteva sute de persoane — nici roboți, nici oameni — zăcând printre gunoaie și resturi, pe pernițe de briliant, sub plăpumi de diamant, în pustiu, și care nu se ocupă cu nimic altceva decât cu frecatul și scărpinatul; trebuie să fie în toate astea o taină teribilă și, fie ce-o fi, — n-o să-mi găsesc tihna până n-am s-o pătrund!!

Și, mai departe, gândeam:

— Teribilă trebuie să fie taina care acoperă totul pe această planetă pătrată, cu soare pătrat, cu pitici nerușinați în coaste și cu zahăr înghețat în ureche! Întotdeauna mi-am închipuit că atâta vreme cât eu, ca robot cu totul obișnuit, mă ocup de știință și învățătură, atunci ce științe și învățături nemaipomenite trebuie să fie printre cei mai bine dezvoltați, ca să nu mai amintesc de cei mai perfecți! Din câte am observat, pare-se că, orice s-ar spune, n-au chef să stea de vorbă, mai ales cu mine. Trebuie săi fac să vorbească, dar cum? Poate că ar fi bine să le pătrund sub piele, săi chinuiesc, să le fac viața amară, ca să se sature de mine!

Ce-i drept, e un oarecare risc în asta, fiindcă, dacă-i enervez, m-ar putea distruge mai ușor decât aș omorî eu un purice. Nu trebuie să le îngădui fapte atât de brutale, pe de altă parte setea de cunoaștere mă arde la rărunchi. Fie ce-o fi! Am să-ncerc!

Spunându-mi acestea, m-am ridicat drept în picioare și așa, în întuneric, am început să urlu cât mă ținea gura, să mă dau peste cap, să dârdâi, să-i lovesc pe cei mai apropiați, să le torn nisip în ochi, sărind, bâțâindu-mă, țipând până ce-am răgușit de-a binelea; apoi m-am așezat, am făcut câteva exerciții de gimnastică și iar m-am aruncat între ei ca un bivol înfuriat; ei însă se întorceau cu spatele, îmi strecurau în față pernele și pernițele de briliant ca să lovesc în ele, iar după ce am făcut cam a cinci suta tumbă m-am oprit în loc, amețit, spunându-mi:

— Pe bună dreptate, ce s-ar mai minuna bunul meu prieten, dacă ar putea vedea în clipa asta cu ce mă ocup eu pe planeta care a atins Suprema Fază a Dezvoltării Cosmice!!

Gândurile acestea nu m-au împiedicat însă să urlu și să mă zvârcolesc mai departe. Auzeam cum își șopteau unul altuia:

— Colega!…

— Ei, ce e?

— Auzi ce se-ntâmplă?

— Cum să n-aud?

— Adineaori era cât pe-aci să-mi spargă capul.

— Ce?

— Pune-ți altul.

— Da, dar el nu ne lasă să dormim.

— Zic că nu ne lasă să dormim.

— Din curiozitate, probabil — adăugă a treia șoaptă.

— Teribil îl mai chinuie.

— Ce ziceți, să-i facem ceva sau să-l lăsăm să ne necăjească mai departe?

— Dar ce?

— Știu eu? Poate, să-i schimbăm caracterul?

— Da, dar nu prea e frumos…

— Da’ de ce-o fi așa de înverșunat? Îl auziți cum urlă?

— Ei, dacă-i așa, las’ că-i arăt eu…

Își mai șoptiră ceva, în timp ce eu urlam întruna, gemeam și mă zvârcoleam, concentrându-mi eforturile în direcția de unde veneau șoaptele. Tocmai stăteam, în cap, adică stăteam cu capul pe burta unuia dintre ei, când m-a cuprins noaptea neantului negru; bezna mi-a înnegurat simțurile, dar a durat — cel puțin așa mi s-a părut când mi-am venit în fire — abia o fracțiune de secundă. Toate oasele mă dureau încă de atâtea zbuciumări și aplecări, dar nu mă mai aflam pe planetă. Stăteam, incapabil de a mișca mâna sau piciorul, în salonul cel mare de pe nava mea, iar ceea ce mă împiedica să mă ridic era un adevărat munte de borcane cu dulceață, de cobze, ursuleți de marțipan, flașnete cu clopoței de briliant, taleri, ducați, cercei de aur, brățări și talismane care străluceau de-ți luau ochii. Când, cu mare greutate, am reușit să mă strecor de sub grămada aceea de comori, am zărit pe fereastră un peisaj stelar și în el nici urmă de soare pătrat; aparatele de măsurat mi-arătară imediat că ar fi trebuit să zbor cu viteză timp de șase mii de ani, ca să mă întorc de unde am plecat. Așa au scăpat de mine esefdiții, când au văzut că prea îmi făceam de cap în casa lor; înțelegând că, fie și dacă m-aș întoarce la ei, n-o să fac mare scofală, căci nimic nu era mai ușor pentru ei decât să mă expedieze iar hiperspecial sau subspațial acolo unde-a dus mutul iapa, am hotărât să mă apuc de treabă prin o cu totul altă metodă, dragul meu Bunițius”… — cu aceste cuvinte și-a încheiat povestea renumitul constructor Clapauțius, milostive domnule…

— Cum, nu ți-a spus nimic mai mult? Nu se poate! — exclamă Trurl.

— O! A spus, a spus, iubitul meu binefăcător, și tocmai de-aici mi se trage toată nenorocirea — răspunse robotul, profund tulburat. Când l-am întrebat ce are de gând să facă, s-a aplecat spre mine și mi-a spus:

„Sarcina mi s-a părut de la bun început de neîndeplinit. Dar i-am găsit leacul. Tu, sihastrule dragă, ca un robot simplu și neînvățat ce ești, n-ai să-nțelegi misterele care înconjoară lucrurile, dar nu despre ele e vorba acum; în principiu chestiunea este, de altfel, destul de simplă: trebuie să construim un mecanism cifric corespunzător, capabil de a modela tot ceea ce există. El, programat cum se cuvine, îți va modela Suprema Fază a Dezvoltării… și totodată vei putea să-i pui întrebări pentru a obține Răspunsurile Ultime!”