Stanislaw Lem - Ciberiada

Evenimentele acelei nopți erau comentate pe larg, părându-li-se netrebnicilor acelora că totul s-a desfășurat nu așa cum s-ar fi așteptat; în afară de asta, fiecare din acei foști copărtași la dragoste strângea în mâini câte un ciomag gros, ca să gonească pe orice suferind care li s-ar fi ivit în cale. Atunci am simțit că o să-mi crape sufletul de-atâta jale și rușine, dar am continuat să caut un singur om măcar care să-mi mai aline durerea; întrebând pe trecători, am aflat până la urmă unde locuiește un vestit gânditor, care proclamase deviza frăției și luminatei indulgențe și m-am dus într-acolo, sigur fiind că voi găsi casa lui înconjurată de mase largi de oameni. Da’ de unde! Abia vreo câțiva motani mieunau încet lângă poartă, profitând de atmosfera de bunăvoință pe care o răspândea filozoful, fapt datorită căruia câinii care-i goniseră stăteau acum la o oarecare distanță, lingându-se nervoși, iar un invalid, fugind cât îl ținea piciorul, trecu pe lângă mine, strigând: „Crescătoria de iepuri e deschisă! Deschisă!” M-a lăsat pradă celei mai adânci nedumeriri, căci nu puteam pricepe în ruptul capului cum puteau fenomenele care aveau loc într-o asemenea crescătorie să influențeze favorabil simțirile sale.

Cum stăteam așa, se apropiară de mine doi oameni. Unul, privindu-mă lung, îl lovi cu toată puterea în mutră pe celălalt, eu am înlemnit de uimire, dar nici nu m-am apucat de falcă, nici n-am gemut măcar, deoarece, ca robot, falca nu mă durea deloc; trebuia să mă fi gândit la asta, căci amândoi erau de la poliția secretă și, demascându-mă în acest fel, mi-au pus cătușe la mâini și m-au băgat la închisoare. Acolo mi-am recunoscut întreaga vină. Contam pe faptul că vor avea în vedere bunele mele intenții, deși o jumătate din oraș era în flăcări; ei însă, m-au pus îndată în lanțuri, ca să se convingă dacă și ei simt aceleași dureri ca mine; văzând că nu li se întâmplă nimic, se repeziră ca nebunii asupră-mi, lovindu-mă, călcându-mă în picioare, târându-mă, rupând ghinturile și frângând fibrele bietei mele făpturi. Nu mai înșir aici chinurile pe care le-am suportat pentru dorința sinceră de a-i ferici pe ei toți; pană la urmă au umplut cu frânturile corpului meu un tun și m-au expediat în Cosmosul pașnic și întunecos ca întotdeauna. Zburând, cuprindeam tot mai de departe, cu privirea zdrobită scenele efectului Altruizinei pe spații tot mai întinse, căci valurile fluviului duceau pulberea preparatului tot mai departe și mai departe. Am văzut atunci ce se întâmplă cu păsările pădurii, cu călugării, caprele, cavalerii, cu țăranii și nevestele lor, cu cocoșii, fecioarele și matroanele și, privind la toate acestea, ultimele lămpi care-mi mai rămăseseră intacte mi-au plesnit de o jale prea adâncă — și tocmai am căzut, după ce-am planat îndelung, lângă casa ta, milostive domnule — trecându-mi cu adevărat, pentru totdeauna, pofta de a-i ferici pe alții prin metode rapide…

ODATĂ, în faptul serii, renumitul constructor Trurl veni, tăcut și îngândurat, la prietenul său Clapauțius, iar când acesta încercă să-l distreze, povestindu-i cele mai proaspete anecdote cibernetice, se răsti brusc:

— Te rog, nu încerca să-mi schimbi mâhnirea în voioșie fiindcă în adâncul sufletului mă roade un simțământ pe cât de adevărat, pe atât de apăsător. Am ajuns la concluzia că în toată viața noastră ne-am străduit degeaba, fiindcă n-am realizat nimic de preț!

Spunând acestea, Trurl își îndreptă privirea plină de dezaprobare și dezgust spre pereții cabinetului lui Clapauțius, unde atârna o bogată colecție de ordine, medalii și diplome de onoare, în rame aurite.

— Pe ce bază rostești o sentință atât de aspră? — întrebă Clapauțius, căzând pe gânduri.

— Am să-ți explic îndată. Am împăcat împărății certate între ele, regilor le-am furnizat antrenageri ai puterii, am construit mașini-povestitoare și altele care erau bune de vânătoare, am învins tirani vicleni și tâlhari galactici care ne pândeau din umbră, dar în felul acesta numai nouă ne-am adus bucurii, numai pe noi ne-am ridicat în propriii noștri ochi, în schimb n-am făcut nimic pentru Binele General! Toate elanurile noastre, tinzând spre perfecționarea existenței celor mărunți pe care i-am întâlnit în călătoriile noastre planetare, n-au dus nici măcar o dată la crearea stării de Perfectă Fericire. În locul unor rezolvări autentic ideale, am oferit numai aparențe, proteze și înlocuitori și prin asta am meritat doar numele de prestidigitatori ai ontologiei, abili sofiști ai acțiunii, dar nu demnitatea de Lichidatori ai Răului!

— Când aud pe cineva vorbind de programarea Fericirii Generale, mă trec fiorii — răspunse Clapauțius. Vino-ți în fire, Trurl! Oare nu-ți sunt cunoscute atâtea exemple de acțiuni tocmai așa începute și din care nu s-a ales decât ruina, o grămadă de intenții dintre cele mai nobile? Nu-ți mai aduci aminte de soarta nefericită a sihastrului Bunițius, care a încercat să fericească Cosmosul cu ajutorul preparatului numit Altruizină? Nu știi oare că se pot, într-o oarecare măsură, micșora grijile existenței, se poate împărți dreptatea, se pot lumina sorii care filează, se poate turna balsam pe încheieturile mecanismelor sociale, dar fericirea n-o poți produce cu nici o mașinărie? La domnia generală a fericirii poți numai visa pe ascuns, la o oră târzie ca aceasta, poți s-o urmărești cu o imaginație ideală, să îmbeți cu o dulce viziune ochiul sufletului, dar asta-i tot ce-i stă în puteri celei mai înțelepte ființe, prietene!

— Așa se spune! — mormăi Trurl. Poate că — adăugă după o clipă — a ferici pe cei care există demult, și asta într-un mod hotărât și cât se poate de simplu, este o sarcină de neîndeplinit. Dar ar fi posibilă crearea de ființe, concepute în așa fel încât să nu li se întâmple nimic în afară de fericire. Închipuiește-ți ce minunat monument al talentului nostru de constructori (de care cu vremea, și așa se va alege praful) ar fi o planetă strălucind undeva pe cer, spre care masele de triburi ale altor nebuloase și-ar întoarce ochii cu încredere, spunând: „Da! Într-adevăr, este posibilă fericirea sub forma armoniei neîntrerupte și asta a dovedit-o marele Trurl, cu un oarecare aport al prietenului său Clapauțius, iar dovada aceasta e vie și înflorește splendid, încântându-ne privirea!”

— Nu te îndoiești, cred, că la problema pe care ai pus-o m-am gândit și eu nu o dată — îi zise Clapauțius. Ea naște dileme serioase. Învățătura pe care ne-a dat-o aventura lui Bunițius văd că n-ai uitat-o și de aceea vrei să fericești ființe care n-au existat până acum, adică vrei să creezi fericiți pe loc gol. Dar mai întâi ar trebui să te lămurești dacă în genere poți ferici pe cei ce nu există? Mă-ndoiesc serios de asta. Ar trebui mai întâi să dovedești că starea de inexistență este, sub orice aspect, mai rea decât starea de existență, chiar dacă nu e deosebit de plăcută, pentru că, fără o asemenea dovadă, experimentul felicitologic de a cărui idee ești pătruns, ar putea să nu izbutească. Atunci la furnicarul de nefericiți, de care este plin Cosmosul, ai adăuga mulțimea celor noi, creați de tine — și ce-ai să faci atunci?

— Desigur, experimentul este riscant — recunoscu, cam fără voia lui, Trurl. Cu toate acestea, consider că s-ar cuveni să încercăm. Natura este numai în aparență nepărtinitoare, chipurile fabrică ce-i cade și ce-i zboară ia îndemână, deci atât pe cei buni, cât și pe cei răi, pe cei blânzi, ca și pe cei cruzi, dar e destul să faci o inventariere ca să te convingi că pe câmpul de luptă rămân întotdeauna ființele crude și neplăcute, săturate de către celelalte. Iar când ticăloșii își dau seama că procedează urât, născocesc circumstanțe atenuante sau justificări din rațiuni superioare: cum că mizeria asta de viață este un condiment, menit să mărească pofta de Rai sau alte asemenea locuri. După mine, e timpul să terminăm cu asta. Natura nu este numai proastă ca o cizmă, fiindcă acționează pe linia minimei rezistențe. Trebuie s-o înlocuim și să producem noi înșine ființe luminate, căci numai apariția lor poate constitui o adevărată vindecare a existenței. Ele vor justifica — după opinia mea — ou vârf și îndesat perioada trecută, plină de strigătele celor uciși, care, numai din cauza distanței cosmice, nu pot fi auzite pe alte planete. La ce naiba tot ce are viață trebuie să sufere întruna? Dacă suferințele diferitelor ființe ar căpăta măcar acea forță pe care o are picătura de ploaie, atunci — ai pentru asta ca garanție mâna mea și calculele mele! — de multă vreme ar fi răsturnat lumea! Dar ele există atât cât există și viața, iar praful care acoperă criptele mormintelor și palatele părăsite tace deplin și nici chiar tu, cu puternicele tale mijloace, n-ai putea descoperi în el vreo urmă a durerilor și necazurilor care i-au tulburat ieri pe răposații de azi.