Stanislaw Lem - Ciberiada

Își suflecă mânecile și în trei zile meșteri un Fericit Contemplator al Existenței, o mașină care, prin conștiința sa, aprinsă în catozi, se contopea cu fiecare lucru observat și nu se găsea pe lume nimic care să nu-i provoace bucurie. Trurl se așeză în fața ei ca să-și dea seama dacă era exact ceea ce-și dorise. Contemplatorul sprijinit pe cele trei picioare de metal, își plimba ochii mari ca niște lunete primprejur, și fie că nimerea cu privirea vreo ulucă de gard, vreo piatră sau vreun papuc vechi, era cuprins de o mare încântare, gemând aproape de atâta plăcere. Iar când soarele se îndrepta spre apus, ori zorile înroșeau cerul, se întindea ca un leu culcat pe labe, vrăjit de-a binelea.

— Clapauțius o să spună, desigur, că numai culcatul pe labe sau gemetele nu înseamnă mai nimic — își zise Trurl, tot mai neliniștit. O să ceară dovezi…

Cu acest gând, îi băgă Contemplatorului în burtă un ceas cât toate zilele, cu limbă aurită, care arăta unitățile de fericire, pe care le-a numit hedoni sau, pe scurt, hezi. Drept un hed socotea acea cantitate de extaz care se resimte când se parcurg patru mile cu un cui în pantof, iar apoi se scoate cuiul. Înmulți drumul cu timpul, împărți rezultatul la ascuțimea cubului, înainte de paranteză scoase coeficientul de călcâi obosit și astfel reuși să traducă fericirea în sistemul centimetru-gram-secundă. Asta-l mai satisfăcu nițel. Privind la șorțul de lucru al lui Trurl, pătat de ulei, in timp ce acesta se învârtea pe lângă el, Contemplatorul încerca, în funcție de unghiul de înclinare și de luminozitatea generală, de la 11,8 la 18,9 hezi pentru fiecare pată, petic și secundă. Acum constructorul se liniști de-a binelea. Calculă îndată că un kilohed este exact atâta cât au simțit bătrânii, privind-o pe Suzana în baie, că un megahed este egal cu bucuria unui condamnat când i se taie frânghia cu numai o clipă înaintea spânzurării, și văzând cum totul poate fi perfect calculat, trimise îndată una dintre mașinile mai mici din laborator, să-l aducă pe Clapauțius.

Când acesta sosi, îi spuse:

— Privește și bagă în cap.

Clapauțius dădu ocol mașinii, iar aceasta, îndreptându-și către el majoritatea teleobiectivelor, se lăsă pe vine și gemu de câteva ori. Constructorul se cam miră de sunetele acestea, ca dintr-un fund de fântână, dar nu se trădă, ci întrebă numai:

— Ce-i asta?

— Ființa fericită — zise Trurl — adică Fericitul Contemplator al Existenței, pe scurt, Ferconex.

— Și ce știe să facă Ferconexul ăsta?

Trurl simți o ușoară ironie în vorbele lui, dar n-o luă în seamă. — Percepe neîncetat în mod activ! — îl lămuri el. Și nu numai că percepe pur și simplu, notând totul, dar o face intens, atent și eficient, și tot ce percepe ii provoacă o nemaipomenită plăcere! Iar plăcerea asta, umplându-i anozii și circuitele, îi dă o stare de fermecată euforie, ale cărei semne sunt tocmai acele gemete pe care le auzi în clipa asta, când privește la trăsăturile banale ale chipului tău.

— Asta înseamnă că mașina simte o plăcere activă din existență ca percepție?

— Întocmai! — zise Trurl, dar mai încet, pentru că nu mai era așa de sigur de ceva, ca înainte.

— Și ăsta-i, desigur, felicitometrul, care marchează unitățile de plăcere existențială? — exclamă Clapauțius, arătând cadranul cu limba aurită.

— Da, ăsta-i ceasul…

Clapauțius începu atunci să arate tot felul de lucruri Ferconexului, urmărind atent oscilațiile limbii acestuia. Trurl, care se mai liniștise, îi vorbea acum pe îndelete despre teoria hedonilor, adică felicitometria teoretică. Discutară îndelung, unul întrebând, altul răspunzând, până ce, într-un târziu Clapauțius zise:

— Ar fi interesant să se știe cu câte unități s-ar măsura sentimentul pe care îl încearcă cel care îl omoară în bătaie pe un altul care, timp de trei sute de ore, l-a bătut fără încetare?

— Nimic mai simplu! răspunse, bucuros Trurl și se și apucă de calculat, până ce un hohot de râs al prietenului său îl întrerupse. Sări în sus, enervat, iar celălalt îi spuse, râzând întruna:

— Zici că principiul fundamental al mașinii este Binele, nu, Trurl dragă? Ce să zic, frumos prototip! Ține-o așa înainte, și totul a să-ți meargă de minune! Până atunci, la revedere!

Și plecă, lăsându-l pe Trurl cu totul descumpănit.

— M-a prins, ce să zic! M-a pus la punct! — oftă constructorul, iar gemetele lui se amestecau cu cele pline de extaz ale Ferconexului, care-l iritase într-atâta, că luă mașina, o băgă într-o cămară, trânti peste ea niște tinichele vechi și trase zăvorul.

Apoi se așeză la masa, rămasă goală, și-și spuse:

— Am amestecat extazul estetic cu Binele — da’ măgar mai sunt! Și, la drept vorbind, Ferconexul are inteligență? Asta-i bună! Pe toți nucleii atomici, trebuie să schimb complet concepția! Fericirea, da, desigur, și plăcerea, da, fără îndoială, dar nu pe seama altuia! Nu derivând din Rău! Asta e! Dar ce-o fi Râul? O, văd că în activitatea mea de constructor am neglijat cu totul teoria!

Opt zile la rând n-a închis un ochi, n-a ieșit din casă, s-a cufundat în citirea a tot felul de cărți savante, tratând despre Bine și Rău. A aflat în felul acesta că după mulți înțelepți, lucrul cel mai important este devotamentul mutual și bunăvoința generală. Ființele inteligente trebuie să-și arate reciproc și una, și alta: fără asta n-o scoți la capăt. Ce-i drept, în numele acestei devize unii au fost trași pe roată, alții în țeapă, altora li s-a turnat plumb fiert pe gât, unii au fost sfârtecați în patru, altora li s-au frânt mădularele, iar în momentele istorice mai importante s-au folosit pentru asta chiar un echipaj de șase cai. De asemenea, în numeroase alte forme de tortură, adresate sufletului, nu trupului, istoria a dovedit alte multe exemple de bunăvoință.

— Intenția nu e de ajuns! își zise. Trurl. Să presupunem că vom pune conștiințele nu in proprietarii lor, ci în cei de alături, în cei apropiați, dar convertibil. Ce-ar reieși din asta? O, ar fi o nenorocire, pentru că faptele mele rele ar mușca pe vecinul meu, deci m-aș putea cufunda și mai ușor în păcat! Atunci poate că ar fi bine să montez în conștiința obișnuită un amplificator de remușcări, adică să fac în așa fel ca fiecare faptă rea să chinuie prin consecințe de o mie de ori mai tare decât până acum? Dar atunci, din simplă curiozitate, fiecare se va grăbi să facă un rău, ca să se convingă dacă această nouă conștiință mustră într-adevăr atât de diabolic — și până la sfârșitul zilelor sale o să alerge de colo colo, ca un câine hăituit, mușcat cu totul de reproșuri… Sau poate ar fi mai bună o conștiință cu marșarier și ștergătoare, dar plumbuită? Numai puterea să aibă cheia… Nu! Nici asta n-ajută, că doar există șperacle! Sau, ce-ar fi să aranjez o transmisie de sentimente — unul simte pentru toți, toți pentru unul? Așa e, asta a mai fost, tocmai în acest fel acționa Altruizina… Atunci, poate e mai bine așa: fiecare să aibă montat în corp un mic detonator, cu un mic receptor și dacă, în schimbul faptelor lui rele și ticăloase, i se dorește răul de către mai mult de zece dintre cei apropiați, prin adunarea celor zece intenții ale lor pe intrarea heterodică, cel căruia îi sunt adresate să sară în aer. Ce? Atunci n-ar evita fiecare Răul, mai abitir decât ciuma? Desigur că l-ar evita, și încă cum! Și de fapt… ce viață fericită mai e aia… cu o mină întârziată în jurul stomacului? De altfel, ar putea să apară comploturi secrete împotriva anumitor persoane, ar fi suficient să se adune vreo zece mizerabili împotriva unui nevinovat și ăsta, săracul, ar fi făcut praf… Bine, atunci, poate, să schimb semnele? Nici asta nu-i bine. Ei, drace, tocmai eu, care am mutat din loc galaxii întregi, ca pe un dulap, să nu fiu în stare să rezolv o asemenea problemă de construcție, aparent simplă?! Să presupunem că fiecare cetățean al unei societăți este zdravăn, rumen și vesel, că de dimineața până seara cântă, zburdă și chicotește, că face bine și altora, dar cu atâta avânt, că ți-e mai mare dragul, alții la fel, iar dacă-i întrebi, fiecare răspunde în gura mare că este nemaipomenit de bucuros de propria existență, ca și de existența generală… Oare o asemenea societate ar fi încă imperfect de fericită? Pe legea mea, într-o asemenea societate nimeni n-ar putea face nimănui nici un Rău! Și de ce n-ar putea? Pentru că nu vrea. Și de ce nu vrea? Pentru că nu s-ar alege cu nimic din asta. Poftim rezolvarea! Nu arată asta a plan, splendid în simplitatea lui, pentru o producție de masă? Nu înseamnă asta că toți sunt acolo beți de fericire? Ia să vedem atunci ce-o să mai zică Clapauțius, acest cinic-mizantrop, acest agnostic sceptic, ce motiv mai găsește, de râs și de batjocură! N-are decât să-și bage nasu’ în toate, să caute nod în papură, degeaba, câtă vreme fiecare îi face celuilalt din ce în ce mai mult bine, că mai mult nu se poate… Da’ ia stai, nu s-ar putea să obosească, să nu mai reziste, să cadă la pământ sub lavina, sub torentul atâtor fapte bune? Ei, dacă-i așa, mai montăm niscaiva reductorași slabi, eventual niște surdine, pereți rezistenți la fericire, niscaiva costume, sau camere izolatoare, ceva ecrane, găsesc eu leac și pentru asta… Ușurel, să nu mă grăbesc, ca să nu uit ceva. Așadar, primo, să fie veseli, secundo — plini de bunăvoință, tertio — să zburde, quatro — rumeni la față, quinto — să se simtă minunat, sexto — mutuali… e, cu asta, gata, pot să încep!