— Ce te uiți, mă rog, așa de strâmb? N-auzi cântecul păsărelelor? Nu vezi floricelele? Capul sus!
Altul, de rang mai mic, adăugă:
— Ține-te așa, proaspăt, mândru și vesel!
Al treilea nu-i spuse nimic, îi trase una cu pumnul lui blindat pe spinare, pe urmă toți se întoarseră către Clapauțius, dar acesta, simțind ce-l așteaptă, se umflă ca un curcan, făcând pe grozavul, mereu cu zâmbetul pe buze, că îl lăsară în pace, îndepărtându-se. Scena asta făcu o mare impresie asupra neștiutorului creator al noii ordini, căci rămase cu gura căscată, zărind în piața centrală din fața primăriei Feliciei trupele înșirate în careu, scoțând la comandă strigăte de încântare.
— Onoare Existenței! — urlă unul mai în vârstă, cu epoleți și panaș, iar un cor de glasuri îi răspunse:
— Onoare, slavă și mărire!
Trurl n-apucă să scoată o vorbă, că se pomeni luat pe sus și aruncat în rând împreună cu prietenul său; până seara trebuiră să facă exerciții, adică personal să aibă parte numai de neplăceri, în schimb vecinului din rând să-i facă numai Bine, și totul la comanda „un, doi, trei!”, iar comandanții, numiți felicianți, adică Gardienii Fericirii Generale, care erau numiți de mulțime garfegeni, vegheau cu mare atenție ca fiecare în parte și cu toții laolaltă să manifeste o satisfacție deplină și o euforie generală, ceea ce în practică s-a dovedit teribil de dificil. În timpul unei scurte pauze a manevrelor felicitologice, Trurl și Clapauțius reușiră s-o șteargă din rând și să se ascundă dincolo de gard, apoi, se aruncară într-un șanț și, sub un foc de artilerie, ajunseră la casa lui Trurl; aici, pentru mai mare siguranță, se ascunseră în pod. Tocmai la timp, pentru că prin împrejurimi începură să umble patrulele, controlând toate clădirile, în căutarea nenorociților, supăraților, triștilor, care aveau parte pe loc numai de mângâieri. Trurl, înjurând de mama focului, cântărea din ascunzătoarea lui posibilitățile de lichidare a urmărilor experimentului care luase o întorsătură atât de nedorită, iar Clapauțius, râdea cu gura până la urechi. Neputând născoci nimic mai bun, Trurl trimise în cătun, oarecum cu inima grea, un detașament de demontatori, dar pentru mai mare siguranță și în mare taină față de Clapauțius, i-a programat în așa fel ca să nu se lase ispitiți de frumoasele lozinci despre bunăvoința generală și deosebita întrajutorare mutuală. Și se ciocniră trimișii lui Trurl cu garfegenii, că săreau scântei, nu alta. Felicia, capitala lor, lupta eroic, ca să apere fericirea generală, așa că Trurl fu nevoit să mai trimită rezerve cu clești și menghine duble; lupta se transformă într-un adevărat război, război în toată regula, căci spiritul de sacrificiu al ambelor părți era nemaipomenit, mitralierele și șrapnelele nu mai conteneau. Când, pe la căderea serii, ieșiră afară, câmpul de luptă arăta jalnic. În cătunul fumegând, ici și colo câte un feliciant, nedemontat în grabă până la capăt, îngăima cu glas slab, în agonia lui mecanică, atașamentul lui absolut și de nezdruncinat față de ideea Binelui General. Fără să-i mai pese de amorul propriu, Trurl izbucni de furie și disprerare, căci nu înțelegea în ruptul capului unde a comis greșeala, datorită căreia oamenii de bine au ajuns niște cavaleri ai crimei.
— Directiva Bunăvoinței Universale, dragul meu, dacă e prea din cale afară de generală, poate da roade diferite — îl lămuri Clapauțius pentru început. Cel ce simte plăcere în viață, vrea repede ca și ceilalți să simtă la fel, iar pe cei încăpățânați îi împinge spre fericire cu de-a sila.
— Asta înseamnă că Binele poate să producă Răul! O, ce perfidă e Natura Lucrurilor! — exclamă Trurl. Atunci am să declar război Naturii însăși! Adio, Clapauțius! Mă vezi pentru o clipă învins, dar am pierdut o luptă, nu și războiul!
Și, posomorât, dar cu atât mai înverșunat, se porni singur-singurel pe citirea altor tomuri groase. O voce interioară parcă îi sufla că n-ar fi rău, înaintea următoarelor experiențe, să-și izoleze casa cu niște ziduri și să instaleze în dreptul unor ferestruici niște țevi de tun, dar se gândi totuși că pentru nimic în lume nu poate începe în acest fel edificarea bunăvoinței generale; hotărî, deci, să creeze de acum încolo numai modele reduse, la scara 1:100.000, în condițiile sociologiei experimentale microminiaturizate. Pentru o mai bună memorizare, ca să le aibă mereu sub ochi, atârnă pe pereții atelierului, frumos caligrafiate, titlurile directivelor: 1) Bunăvoința Plăcută, 2) Blândețea Persuasivă, 3) Afecțiunea Delicată, 4) Tutelarea Subtilă — și se apucă de punerea în practică a acestor principii. La început a montat o mie de omuleți sub microscop, înzestrându-i cu câte o rațiune micuță și cu o nu mult mai mare dorință de Bine, pentru că în domeniul acesta se cam temea de fanatism; omuleții începură să umble alene prin cutiuța ce le servea de locuință și care, datorită acestor mișcări regulate și uniforme, semăna cu un mecanism de ceas. Le-a mai adăugat nițică chibzuială, rotind butonul gândului-bază și îndată au început să se miște mai vioi și, după ce le-a mai făcut din rămășițe niște unelte mititele, îi văzu la treabă, încercând să dărâme cu ele pereții și capacul cutiei. Atunci amplifică potențialul Binelului; îndată deveniră cu toții caritabili, fiecare alerga de colo colo, în căutarea celor care meritau să fie ajutați la nevoie, cu deosebire orbii, văduvele și orfanii. Erau înconjurați cu atâta atenție, li se îndeplineau până într-atât dorințele, că bieții de ei începuseră să se ascundă în spatele balamalelor cutiuței, ce mai, vânzoleala civilizației se pornise de-a binelea! Numărul insuficient de orfani și cerșetori a provocat o adevărată criză, căci, neputând găsi în groapa asta, adică în cutiuță, obiecte cărora să li se aplice principiul afecțiunii excepționale, micropopulația și-a creat după optsprezece generații credința în Orfanul Absolut care nu poate fi ajutat și, în genere, nu poate fi făcut fericit până la capăt; excesul de afecțiune, devenit metafizică, s-a strecurat, prin această crăpătură a infinitului, spre transcendență. Privind la cealaltă lume, făcătorii de bine au populat-o din belșug, căci printre ființele adorate a apărut acum Preacurata Văduvă și Domnul Cerurilor, care merita și el o compasiune ieșită din comun; în felul acesta lumea de până atunci a fost serios neglijată și organizațiile monahale au înghițit pe cele laice. Asta nu prea era pe gustul lui Trurl, așa că mai adăugă nițel raționalism, nițel scepticism și luciditate, până ce totul se mai liniști.
Dar nu pentru multă vreme. Își făcu apariția Electrovolter, declarând că nu există nici un Orfan Absolut, numai Cosmosul, adică un Cub, creat prin forța Naturii; absolutiștii orfanici l-au excomunicat, dar Trurl a fost nevoit să plece puțin după cumpărături și, când s-a întors, după vreo două ore, cutiuța sărea de colo colo prin tot sertarul, căci începuse războiul religios. Trurl a mai adăugat nițel altruism, dar n-a provocat decât o ușoară pâlpâire; mai puse câteva porții de inteligență și atunci se mai răci treaba, dar pe urmă mișcările se porniră din nou, iar din vânzoleala aceea fără noimă începură să se formeze escadroane mărșăluind cu un pas de o regularitate aproape enervantă. În cutie tocmai se scursese un secol; absolutiștii și electrovolteri„nii dispăruseră fără urmă, cu toții nu făceau altceva decât să discute pe tema Binelui General, se scriau chiar studii savante despre asta, evident, cu totul laice, dar curând s-a pus problema originii întregii societăți: unii ziceau că aceasta s-a născut din praful din jurul balamalelor de alamă ale cutiei, alții că era urmarea unei invazii cosmice din exterior; ca să poată afla răspunsul la această întrebare arzătoare, au construit Marele Sfredel, cu intenția de a fora și cerceta Cosmosul, deci cutia, ca să vadă ce se află dincolo. Și pentru că acolo puteau să fie forțe necunoscute, se apucară să meșterească în același timp și niște turnulețe. Trurl tare se mai necăji, văzând toată tărășenia asta; dezamăgit la culme, strânse totul la repezeală și, aproape plângând, își zise: Rațiunea duce la uscăciune, iar Binele la nebunie! De unde toate astea, de unde această fatalitate constructiv-istorică? Hotărî să cerceteze situația asta aparte. Scoase primul său prototip, vechiul Contemplator, din cămara în care-l aruncase și, când acesta începu să geamă de plăcere estetică înaintea unei grămezi de gunoi, îi implantă o mică doză de inteligență. Ferconexul își potoli imediat gemetele. Îl întrebă ce nu-i e pe plac, iar el îi răspunse:
Читать дальше