Stanislaw Lem - Ciberiada

Dar nimic mai mult nu fu în stare să cugete timp de alte șaisprezece veacuri, numai ploaia îl stropea și grindina îl lovea, și-i crescuse entropia, dar după o mie cinci sute douăzeci de ani o păsărică, zburând deasupra câmpului de gunoaie, speriată de un vultur care o urmărea, adăstă o clipă ca să-și poată lua mai mare avânt și așa se făcu de-l lovi pe Mă-am-pe-mine drept în frunte, și urmă trezirea și întărirea acestuia. Mă-am-pe-mine strănută, apoi își zise:

— Cu adevărat, exist! Exist fără pic de îndoială. Dar se pune întrebarea, cine e de fapt cel care spune: „exist”? Adică: cine sunt eu? Cum să găsești răspuns la asta? Ba mai mult! Dacă în afară de mine ar mai fi încă ceva, orice, cu care aș putea să mă pun alături, să mă compar — asta ar mai merge, dar chestia e că nu există nimic, fiindcă e clar că nu se vede absolut nimic! Exist deci numai eu, care alcătuiesc atotposibilitatea goală-goluță, fiindcă pot să cuget la orice doresc, dar ce sunt eu de fapt — un loc gol pentru gândire sau ce altceva?

În realitate nu mai poseda nici un fel de simțuri, căci acestea, de-a lungul veacurilor care trecuseră, se stricaseră și se descompuseseră, sub stăpânirea neînduplecatei și nemiloasei Entropia, iubitoarea, de Haos. Nu văzu deci Mă-am-pe-mine nici pe mama-baltă, nici pe tatăl-noroi, nici lumea întreagă, nu-și. amintea nimic din ceea ce se întâmplase și în genere nu mai putea nimic, decât să gândească. Numai asta mai putea, așa că începu să se ocupe de-a binelea cu cugetarea.

— Ar trebui — își zise — ar trebui să umplu acest vid care sunt eu însumi și astfel să spulber nesuferita lui monotonie. Așa că, să născocim ceva; când vom născoci, așa va rămâne, căci nu există nimic altceva în afara gândurilor noastre. După cum se vede, devenise oarecum plin de sine, căci gândea despre el însuși la numărul plural.

— Ar fi oare posibil — își spuse apoi — să mai existe ceva în afară de mine? Să zicem pentru o clipă — deși aceasta sună improbabil, ba chiar nebunesc — să zicem că da. Să botezăm acest altceva Gozmoz. Deci, există Gozmozul, și eu sunt o părticică a lui!

Aici se opri, cântări lucrurile și ipoteza aceasta i se păru cu totul lipsită de temei. Îi lipseau orice rațiune, orice fundament, argumentele, premisele, o recunoscu deci drept o curată pretenție nejustificată, o uzurpare peste măsură, se rușină foarte și-și spuse:

— Despre ceea ce este în afara mea, dacă acolo este într-adevăr ceva, nu știu nimic. Despre ceea ce este înăuntrul meu voi ști îndată ce voi cugeta asupra acestui lucru, căci cine altul dacă nu eu, la naiba, poate să cunoască mai bine gândurile mele?! Și-și imagină pentru a doua oară Gozmozul, dar de data asta îl situă în propriul său interior spiritual; faptul i se părea mult mai plin de modestie, mai cuminte și mai apropiat de firea lucrurilor spre care tindea. Și începu să umple acest Gozmoz al lui cu tot felul de felurimi închipuite. Mai întâi, cum n-avea încă dexteritate, îi născoci pe nișteliți, care se ocupau cu vârșărănia a o mulțime de fleacuri, precum și pe știleniți, cărora le plăceau șoașele. Și îndată se bătură nișteliții cu știleniții din cauza unei șoașe, că Mă-am-pe-mine-Gunoi căpătă o strașnică durere de cap și cu nimic alta nu se alese din această facere a lumii, în afară de migrenă.

Trecu atunci la alte încercări de creație, într-un mod mai prudent și inventă elementele de bază, cum sunt gazul nobil, sau elementul perfect numit Calțonium, și elementul spiritual numit Cugetalium, și înmulți existențele, greșind din când în când, dar după câteva veacuri căpătă o oarecare experiență și execută destul de solid în gând propriul său Gozmoz, în care-și duceau viața numeroase triburi, ființe, existențe și fenomene, și era acolo tare plăcut, pentru că legile acelui Gozmoz le făcuse cât se poate de liberale, căci nu-i plăcea ideea legităților aspre, a acelui regulament de cazarmă pe care-l folosește Maica Natura (pe care, de altfel, n-o cunoștea și despre care nimic nu știa).

Și lumea aceasta a Fiului-Său-Însuși era plină de minunății capricioase și o dată se întâmpla într-un fel, și altă dată altfel, cu totul altfel, așa, fără nici o pricină. Iar dacă cineva urma să piară în această lume, întotdeauna se putea evita acest lucru, căci Mă-am-pe-mine hotărâse să nu se ajungă la înfruntări irevocabile. Și bine au mai dus-o în gândul lui, veacuri de-a rândul, și gondralii, și caleușii care descoperiseră calțoniul, și clofundrii, și benigna, și primiștii. În vremea asta îi căzură lui Mă-am-pe-mine mâinile făcute din gunoaie și picioarele făcute din resturi, iar apa bălții din jurul taliei sale, cândva zvelte, se coloră în ruginiu, și încet-încet se cufundă cu corpul în mâlul noroios. Și tocmai întinsese, cu o duioasă atenție, noi constelații în veșnica întunecime a conștiinței sale, care-i era Gozmozul, și, cum se pricepea, se îngrijea dezinteresat ca să-și amintească perfect de tot ceea ce crease numai cu gândirea; și deși din cauza asta îl durea capul, nu contenea, căci se simțea necesar Gozmozului său și serios îndatorat față le el. Dar între timp, fără știrea lui, rugina îi rosese tabla de deasupra, iar fundul oalei lui Trurl, pe care cu mii de ani în urmă o făcuse să existe, legănându-se pe valurile bălții, se apropia de el încet, și abia mai putu să se țină deasupra apei cu capu-i nefericit. Și în clipa când Mă-am-pe-mine tocmai o meșterea pe blânda Baucis, cea transparentă și pe credinciosul ei Ondragor și, pe când amândoi călătoreau printre sorii întunecați ai imaginației sale, în tăcerea generală a tuturor noroadelor gozmozice, inclusiv a nișteliților, și se chemau încetișor unul pe altul — plesni țeasta prearuginită sub ușoara atingere a oalei, împinse de vânt, apa cenușie pătrunse în hățișul spirelor de aramă, stingând electricitatea circuitelor logice și se prăvăli Gozmozul lui Mă-am-pe-mine în preaperfectul neant. Iar cei care i-au făcut, începutul, o dată cu grămada de lumi, n-au aflat niciodată despre asta.

Sfârșind, mașina neagră făcu o plecăciune, iar regele Genialon rămase pe gânduri, meditând atât de adânc și de trist, încât cei de față începură să privească chiorâș la Trurl, pentru că întunecase mintea regelui cu asemenea povestire. Dar regele zâmbi de îndată și întrebă:

— Mai ai vreo poveste ca asta pusă deoparte, mașină dragă?

— Stăpâne — răspunse mașina, înclinându-se până la pământ — am să-ți spun istoria ciudat de abisală a lui Clorian Teorițius Clapostol, intelectric și gândant mamonistic.

Odată, excelentul constructor Clapauțius, trăgându-și sufletul după uriașele-i munci (căci tocmai îi meșterise regelui Gropofil Mașina-Care-Nu-Există — dar asta e cu totul altă poveste), nimeri pe planeta mamonizilor și începu să umble de colo-colo, căutând singurătatea, până ce zări, la marginea unui codru, o colibă năpădită cu totul de ciberner sălbatic, și din care ieșea fumul. Ar fi fost bucuros s-o ocolească, dar văzuse în fața ei niște butoaie de cerneală goale, și surprins de acea priveliște, băgă capul înăuntru. În spatele unei mese făcute dintr-o stâncă mare, pe o piatră mai mică ce-i servea de scaun, se afla un bătrân, atât de pârlit, ruginit și plin de tot felul de sârme, încât te minunai privindu-l. Fruntea o avea în multe locuri turtită, ochii i se roteau scârțâind teribil în rame, la fel și mădularele îi scârțâiau neunse, și numai sârmelor și sforicelelor își datora fărâma de existență pe care și-o ducea într-o strașnică lipsă de curent, după cum dovedeau clar bucățile de chihlimbar aruncate ici-colo; numai prin frecarea lor, nefericitul dobândea o picătură de curent dătător de viață! La vederea acestei mizerii, sufletul milostiv al lui Clapauțius se înmuie și, discret, vru să bage mâna în pungă, când bătrânul, zărindu-l abia acum cu ochii lui tulburi, se răsti cu glas pițigăiat: