Stanislaw Lem - Ciberiada

— O cauți pe Nemulsida, nefericitule! Doar știi bine că ea nu mai trăiește de cinci sute de ani, vezi dar cât de zadarnică e pasiunea ta! Singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, este să ți-o înfățișez neadevărată, modelată numai cifric, neliniar, stohastic și splendid, în această Cutie Neagră, pe care mi-am meșterit-o în timpul liber din resturi găsite în pustii!

— Da, da, arată-mi-o, arat-o! — strigă Prohabicus, iar bătrânul clătină din cap, citi din carte coordonatele prințesei, o programă pe ea și întregul Ev Mediu, dădu drumul curentului, deschise un căpăcel la suprafața Dulapului Negru și-i zise lui Prohabicus:

— Privește și taci!

Se înclină regele, tremurând, și zări cu adevărat Evul Mediu, modelat neliniar și dublu, și în el țara pe nume Dandelia, Pădurea ei de Gheață și palatul prințesei cu Turnul Spiralat, Crescătoria de Păsări cu Nechezat și Vistieria Cu Mulți Ochi din subterane și de asemenea pe însăși Nemulsida, cum se plimba splendid și stohastic prin pădurea modelată și, prin geamul capacului Cutiei Negre, se vedea cum miezul ei, cu totul roșu și auriu de arderea electrică, foșnea ușor când prințesa modelată rupea floricelele modelate și fredona un cântecel modelat; iar Prohabicus sări pe Cutie și începu să bată cu pumnii în capacul ei, ca să ajungă la gemuleț, căci, în nebunia lui, voia să pătrundă în lumea închisă în ea. Dar bătrânul întrerupse repede curentul, îl trase pe rege la pământ și-i spuse:

— Nebun, de trei ori nebun! Vrei să atingi imposibilul, căci nu-i este dat unei ființe construite din materie reală să pătrundă în adâncul lumii, care este numai o rotire și o circulație de elemente duble, în modelarea cifrică, neliniară și discretă!

— Trebuie să pătrund. Trebuie!!! — urla ca ieșit din minți Prohabicus, lovind cu capul în Cutia Neagră, că i se îndoi tabla, iar bătrânul spuse:

— Dacă aceasta îți e dorința, am să-ți mijlocesc legătura cu prințesa Nemulsida, dar să știi că mai întâi îți vei pierde actuala ta figură, căci va trebui să-ți iau măsura după coordonatele tale și să te modelez pe tine însuți, atom cu atom, apoi am să te programez și datorită acestui fapt vei deveni o parte a acestei lumi medievale modelate, care dăinuie în Cutie și va dăinui atâta vreme cât vor ajunge electricitatea în firele de sârmă și arderile în anozi și catozi; dar tu însuți, care stai acum înaintea mea, vei pieri și nu vei mai exista altfel decât sub forma unor curenți, rotindu-se stohastic, splendid, discret și neliniar!

— Cum să te cred? — întrebă Crapatoricus. De unde pot să știu că mă vei modela pe mine și nu pe altcineva?

— Să facem mai întâi o probă — zise bătrânul.

După care îl cântări, îl măsură așa cum face un croitor, dar mai exact, căci lua măsura fiecăruia dintre atomii lui, în sfârșit, programă Cutia și spuse:

— Privește!

Se uită regele prin găurică și vede cum el însuși, stând lângă foc, citește o carte despre prințesa Nemulsida, cum aleargă s-o caute, cum întreabă în stânga și-n dreapta, până ce nimerește în pustia aurită, la o colibă, iar în ea vede un bătrân care-l întâmpină cu cuvintele:

— O cauți pe Nemulsida, nefericitule! Și așa mai departe.

— Te-am convins, cred — zise bătrânul întrerupând curentul — acum am să te programez în Evul Mediu, lângă minunata Nemulsida, ca să visezi împreună cu ea visul veșnic al modelării neliniare, cifrice…

— Bine, bine — răspunse regele — dar ăsta-i numai portretul meu și nu eu, fiindcă eu însumi sunt aici, nu în Cutie!

— Îndată n-ai să mai fii aici — răspunse bătrânul, binevoitor — fiindcă o să am eu grijă și de asta…

Rostind aceste cuvinte, scoase de sub pat un ciocan greu, dar ușor de mânuit.

— Când o vei strânge la piept pe iubita ta — îl lămuri bătrânul — am să fac în așa fel ca să nu fii de două ori, o dată aici și o dată acolo, în Cutie — într-un mod vechi și simplu, așa că binevoiește și apleacă-te, stăpâne…

— Mai întâi trebuie să-mi arăți încă o dată pe Nemulsida — zise regele — fiindcă vreau să verific perfecțiunea metodei tale…

Bătrânul îi arătă pe Nemulsida prin gemulețul Cutiei Negre, regele privi, privi întruna, și la urmă zise:

— Descrierea din cartea cea veche este prea exagerată. Nimic deosebit, ce-i drept, dar nici așa de nemaipomenit cum arată cronicile. La revedere, bătrâne…

Și făcu calea-ntoarsă.

— Cum așa? Încotro, nebunule? — strigă bătrânul, strângând ciocanul în mână, căci regele se-ndrepta spre ușă.

— Oriunde, numai nu în Cutie — răspunse Prohabicus și ieși; în aceeași clipă visul îi plesni sub tălpi ca un balon de săpun și se pomeni înaintea lui Hâtrian, care era dezamăgit la culme, căci puțin mai lipsea ca regele să fie închis în Cutia Neagră, de unde niciodată Arhiînțeleptul nu i-ar mai fi dat drumul…

— Dragă cibernerule, cam prea multe încurcături în visurile astea ale tale cu femei — zise regele. Sau îmi prezinți unul în care pot gusta plăcerile fără tot felul de aventuri, sau cară-mi-te din palat, cu dulapurile tale cu tot!

— Stăpâne! — îi răspunse Hâtrian. Am aici pentru tine un vis ca-n basme, nemaipomenit, încearcă-l numai și ai să te convingi ușor și singur!

— Ia să vedem, care-i ăla de-l lauzi atâta? — întrebă regele.

— Acesta stăpâne — zise Arhiînțeleptul arătând spre tăblița de sidef cu inscripția „Mona Liza, sau labirintul dulcelui infinit”.

Și singur apucă contactul, care-i atârna regelui de lănțișor ca, fără să mai aștepte, să-l bage cât mai repede în priză, pentru că lucrurile mergeau destul de rău: Prohabicus evitase închiderea pentru totdeauna în Cutia Neagră fără îndoială datorită prostiei lui, care l-a împiedicat să se îndrăgostească așa cum se cuvine de fermecătoarea Nemulsida.

— Așteaptă — zise regele — vreau eu singur!

Și băgă contactul în priză. Intră în vis și vede că e în continuare el însuși, Prohabicus, că lângă el, în anticamera palatului, stă Hâtrian cibernerul, care-i spune că cel mai delicios dintre vise este cel numit „Mona Liza”, căci în el se află infinitatea genului feminin; îl ascultă deci, făcu contactul și se uită în jur după acea Mona Liza, căci îi lăsa gura apă după dulcile ei mângâieri, dar în visul următor iar se văzu în anticameră, lângă Arhiînțeleptul Coroanei, se grăbi atunci să se contacteze cu Dulapul, intră astfel în visul următor și văzu același lucru, anticamera, apoi dulapurile, cibernerul și pe el însuși. — Visez oare? — strigă el și făcu contactul; iar anticamera, cu dulapuri și cu Hâtrian; încă o dată, tot mai repede. — Unde-i Mona Liza, șarlatanule? — urlă el, și vru să scoată contactul ca să se trezească, dar degeaba! Rămâne mai departe în anticamera cu dulapuri. Începu să bată din picior și apoi să treacă de la un vis la altul, de la un dulap la altul, de la un Hâtrian la alt Hâtrian, pe urmă nici asta nu mai vru, nimic, numai să se-ntoarcă la realitate, la tronul iubit, la intrigile și abuzurile de la palat, smulgea prizele, le băga la nimereală, pe urmă iar le scotea. — O, Doamne! — strigă el. — Ajutor, regele în primejdie! — Mona Liza! Hei! Alo! — și sărea în sus de frică și se băga prin colțuri, căutând câte o gaură, care să-l ducă spre trezire — dar totul era în zadar. Nu știa de ce se întâmplă toate astea, căci nu era peste măsură de isteț, dar de data asta nici prostia, nici panica, nici slăbiciunea lui nemernică nu-l mai puteau salva. În prea multe visuri se încurcase, prea multe visuri îl înconjurau cu coconi ermetici; cu toate că scăpa de unul sau altul, luptându-se din răsputeri, nu-i folosea totuși la nimic, deoarece cădea în adâncul visului vecin, iar când smulgea contactele din dulapuri, și unele și altele erau visate, iar când îl pocnea pe Hâtrian, aflat lângă el, acesta nu era decât o iluzie, ca un vis. Prohabicus începu să împingă și să sară în toate părțile, dar peste tot numai vis și iar vis, căci canaturile, podelele de marmură, draperiile cusute cu aur, fireturile și panașele, el însuși în sfârșit — toate erau o iluzie, o aparență, o închipuire goală; se cufundă în această colcăială de visuri, pieri în labirintul lor, deși mai împungea și lovea cu picioarele, dar ce folos, când până și împunsăturile erau iluzorii, și loviturile, de asemenea! li sparse capul lui Hâtrian, dar a fost tot degeaba, căci acesta nu urla aievea, nu scotea strigăte cu adevărat, iar când, zăpăcit și amețit, reuși la un moment dat să se întoarcă la realitate, fără s-o poată deosebi de vis, făcu din nou contactul și iar se rostogoli înapoi în vis; așa trebuia să se întâmple și degeaba cerșea, implora să se trezească, căci nu știa că „Mona Liza” este o abreviere diabolică de la cuvântul „monarcholiză”, adică „desfrânare regală”, căci fusese cea mai teribilă capcană, pregătită de trădătorul de Hâtrian…