Stanislaw Lem - Ciberiada

— O să vedem — răspunse regele și-și făcu contactul cu visul „Culcușul prințesei Hopsala”. Vede o încăpere de o frumusețe rară, toată numai aur. Prin geamurile de cristal străbat razele soarelui ca apa de izvor, iar în dormitorul sidefiu stă prințesa, căscând, și gătindu-se de culcare. Se miră regele Prohabicus văzând-o, vrea să tușească tare, ca să-și anunțe prezența, dar nu poate să scoată nici un sunet măcar, de parcă gura i-ar fi fost astupată. Vru atunci să-și pipăie buzele, dar nici asta nu fu în stare — încercă să miște un picior, dar degeaba, frica îl cuprinse, căută cu privirea un loc unde să se așeze, căci îl pălise slăbiciunea de-atâta frică, dar nici asta nu se putea. În acest timp prințesa căscă o dată, de două ori, mai căscă și a treia oară și unde nu se trânti în pat, toropită de somn, încât regele Prohabicus scârțâi tot, căci el în persoană era patul prințesei Hopsala! Se vede ca visuri zbuciumate o tulburau pe fecioară, căci așa se zvârcolea, așa mi ți-l lovea cu pumnii pe rege, așa-l înghiontea cu piciorușele, că persoana regală, ajunsă pat datorită visului, fu cuprinsă de o teribilă mânie. Se încordă atunci regele, străduindu-se să învingă această a doua lui natură, și garniturile slăbiră, încheieturile se desfăcură, picioarele patului zburară cât colo, în cele patru colțuri, prințesa căzu cu zgomot pe podea, iar el, trezit de propria-i cădere, se pomeni iar în anticamerele palatului, lângă cibernerul Hâtrian, care-l aștepta cu capul plecat.

— A, tu, pușlama! — strigă regele. Cum îți permiți? Cum se poate una ca asta?! Am ajuns să fiu patul altcuiva, în loc ca patul să-mi aparțină mie însumi, lepădătură? Ai cam luat-o razna!

Hâtrian, temându-se de furia regelui, își cere scuze pentru greșeală, îl roagă să-ncerce alt vis și într-atâta îl îndemnă, încât regele, îmbunat, apucă contactul cu două degete, făcând legătura cu visul intitulat „Delicii în brațele Octopinei, cea-de-opt-ori-mângâietoare”. Se uită în jur și se pomenește printre niște gură-cască, într-o piață mare, pe unde trece un întreg alai, numai în mătăsuri, cu elefanți mecanici, museline și lectice din abanos; în mijloc o lectică asemenea unei capele de aur, și în ea, dincolo de cele opt perdele, o ființă minunată, de o frumusețe îngerească, cu un chip strălucitor, cu o privire galactică, cu cercei de înaltă frecvență, încât regele simți cum îl străbate un fior prin șira spinării și vru să întrebe cine e ființa aceasta, cu figura de o frumusețe cerească, dar până să deschidă gura, auzi murmurele de admirație ale mulțimii: Octopina! Vine Octopina!

Și într-adevăr, tocmai se sărbătorea cu cea mai mare pompă și solemnitate logodna fiicei regelui cu un cavaler de peste mări, pe nume Domnusomnu.

Se miră regele că nu el se află în locul cavalerului după ce trecu alaiul, iar porțile palatului se închiseră în fața lui, o porni împreună cu alții din mulțime spre hanul din apropiere; îl zări acolo pe Domnusomnu care, numai în haidaveri de Damasc bătuți cu ținte de aur, cu un ulcior gol după iontoforeză în mână, venea drept spre el; îl îmbrățișă, îl strânse la piept și-i șopti, înfrigurat, la ureche:

— Am întâlnire la miezul nopții cu prințesa Octopina în curtea palatului, în crângul de sârmă ghimpată, lângă fântâna de mercur, dar nu cutez să mă duc, fiindcă de bucurie am băut prea mult și de aceea, te implor, străine care-mi semeni ca două picături de apă, du-te în locul meu, sărută mâna prințesei, numindu-te Domnusomnu, și-ți voi fi recunoscător pe veci!

— De ce nu? — zise regele după o clipă de gândire. Pot să mă duc. Chiar acuma?

— Da, da, grăbește-te, căci tocmai se apropie miezul nopții, dar ține minte, regele nu știe de întâlnirea asta, nu știe nimeni, în afară de prințesă și de un bătrân paznic; când ți-o aține calea, pune-i în mână pungă asta de galbeni și-o să-ți dea drumul fără vorbă!

Regele dădu din cap, luă săculețul cu galbeni și o porni îndată spre palat, căci tocmai atunci ceasurile, cu glas de bufnițe jeluitoare, anunțau miezul nopții. Trecu ca o fantomă pe podul suspendat, aruncă o privire spre adâncul șanțurilor cu apă, se aplecă să nu fie văzut, ferindu-se de drugii ascuțiți, care atârnau de bolta porții și zări în curte, într-un tufiș de sârmă ghimpată, lângă fântâna de mercur, figura, albind în lumina lunii, a minunatei prințese Octopina, și atât de atrăgătoare că-l cuprinse un tremur.

Văzându-l pe rege tremurând atâta în somn, Hâtrian, aflat în anticamera palatului, chicoti ușor și-și frecă mâinile, convins că pieirea regelui e aproape, fiindcă știa cât de zdravăn știe să îmbrățișeze Octopina, iubita octamică, pe nefericitul îndrăgostit! Știa bine cum se pricepe ea să-l împingă în adâncul visului cu sugătoarele și mângâietoarele sale, ca să nu se mai întoarcă niciodată la realitate! Și, într-adevăr, Prohabicus, nerăbdător să guste mai degrabă dulceața prințesei, se furișă de-a lungul zidului, în umbra balcoanelor, ajungând până aproape de figura ei strălucind ca un înger, când, deodată, îi aținu calea bătrânul paznic cu o halebardă în mână. Regele ridică mâna în care ținea galbenii, dar simțind plăcuta lor greutate, îl cuprinse părerea de rău — cum așa, să prăpădească o avere pentru o singură îmbrățișare?

— Uite, ține un galben — îi zise, desfăcând punga — și lasă-mă să trec.

— Dă-mi zece — îi răspunde paznicul.

— Zece galbeni pentru o clipă, ai înnebunit poate! — râse regele.

— Mai ieftin nu se poate — răspunse paznicul.

— Nu mai lași deloc din preț?

— Nici un ban, domnul meu.

— Ia te uită la el! — exclamă regele, care-și cam ieșea repede din fire. Nerușinatule! Nu-ți dau nimic!

Atunci paznicul îl pocni cu halebarda, că lui Prohabicus îi răsună totul în cap și se prăvăli în neant cu balcoanele, cu cartea, cu podul suspendat și cu tot visul, pentru ca în secunda următoare să deschidă ochii lângă Hâtrian, în fața Dulapului Visurilor. Tare se mai necăji cibernerul și socoti în sinea lui că pentru a doua oară o zbârcise; prima dată din cauza lașității regelui, a doua oară datorită zgârceniei acestuia. Dar prefăcându-se că nu-i pasă, îl invită pe rege să-și aline sufletul cu un alt vis.

Atunci Prohabicus alese visul „Despre oștean-leuștean”.

Ca rege al Epilepontului și Maliției fu ales odată Paralizius, un bătrân răsîmbătrânit, tremurând din toate mădularele, deșucheat din cale afară, cu sufletul tânjind după aventuri. Dar la ce bun, când îi scârțâie încheieturile, mâinile nu ascultă picioarele, iar picioarele n-ascultă capul! „Poate că o să mă mai înzdrăvenesc” — își zise el și trimise îndată pe doi din comandanții săi, degeneralii Eclampton și Torturius, ca să taie și să ardă ce s-o putea, adunând trofee și luând prizonieri. Aceștia plecară, tăiară, arseră, furară, apoi se întorc și-i spun așa:

— Stăpâne! Am tăiat, am dat foc, am luat și trofee, și un prizonier: frumoasa Adoriția, prințesa enților și penților, cu toată vistieria ei!

— Cum? Cu ce? Cu vistieria? — murmură regele, răgușit și tremurând. Dar unde-i? Nu văd nimic! Și ce scârțâie și fâșâie așa?

— Uite aici, pe canapeaua asta regală, Maiestatea Voastră! — răcniră degeneralii în cor. Scârțâitul e provocat de mișcarea alesei inimii, sus-amintita prințesă Adoriția, pe cuvertura de sidef a canapelei! Iar ceea ce fâșâie sunt veșmintele ei, țesute cu aur; se mișcă fiindcă frumoasa Adoriția sughite, văzându-se umilită.