Stanislaw Lem - Ciberiada

Ascultați, domnii mei, istoria lui Prohabicus, regele țâmbrilor, deutonilor și nătăgoților, pe care poftele sale l-au dus la pierzanie.

Prohabicus se trăgea din marele neam al ghințanilor, neam împărțit în două mari ramuri: ramura drepților, care stăpânea, și a stângilor, numiți și lastângacotitori, care fuseseră îndepărtați de la putere și din cauza aceasta erau plini de ură față de domnitori. Părintele lui, pe nume Holerion, avusese o legătură morganatică cu o mașină obișnuită, care știa să coasă brățări la carâmbii cizmelor și Prohabicus a moștenit din partea mamei înclinația spre cizmărie, iar din partea tatei timiditatea și lascivitatea. Văzând aceasta, dușmanii tronului, ghințanii stângi, hotărâră să facă în așa fel ca propriile lui pofte să-l distrugă. Îi trimiseră atunci un ciberner pe nume Hâtrian, care se pricepea la ingineria sufletelor și intrând în grațiile regelui, acesta îl făcu Arhiînțelept al Coroanei. Îndemânaticul Hâtrian încercă diferite procedee ca să potolească pasiunile lui Prohabicus, socotind în sinea lui că din cauza lor, acesta va slăbi și se va jigări într-atâta, că va lăsa tronul orfan. Îi construi deci o drăgosterie și un erotodrom, îl împinse în mari ciborgii, dar firea oțelită a regelui rezistă la toate ispitele; atunci, nerăbdători, ghințanii stângi cerură ca trimisul să-și atingă cât mai repede scopul dorit de ei, prin metodele cele mai subtile pe care le cunoaște.

— Oare ar trebui — îi întrebă el la consfătuirea secretă din tainițele palatului — ar trebui să-i provoc regelui un scurtcircuit sau să-i demagnetizez într-atâta memoria, încât să înnebunească de-a binelea?

— Niciodată — îi răspunseseră stângii ghințani. Nu vrem ca pieirea regelui să apese pe umerii noștri; mai bine Prohabicus să se înece în propriile lui dorințe, mai bine să-l mănânce și să-l ucidă propriile-i pofte, nu noi!

— Bine — le răspunse Hâtrian — atunci am să-i întind niște capcane împletite din visuri, mai întâi am să-l zgândăr cu o momeală, ca, apucând-o, să-i prindă gustul, și pe urmă singur o să alerge după nebunii închipuite, iar când s-o încurca în visurile care stau la pândă, atunci am să-i vin de hac cu erotoliera, că n-o să se mai întoarcă viu la realitate!

— Bine, bine — aprobară ei — nu te mai lăuda, cibernerule, căci nu de vorbe avem nevoie, ci de fapte; vrem ca în sfârșit Prohabicus să ajungă regicid, adică propriul său asasin!

Atunci cibernerul Hâtrian se apucă zdravăn de lucru și munci un an întreg, cerând mereu de la vistierul regal noi grămezi de aur, aramă, platină și pietre scumpe, fără număr; iar când Prohabicus nu-și mai putea ascunde nerăbdarea, îi repeta întruna că făurește pentru el ceea ce, desigur, nu are nici un rege pe lume!

După un an fură scoase în mod solemn din atelierul ciberneresc trei dulapuri imense, care fură așezate în anticamera apartamentelor personale ale regelui, căci nu intrau pe ușă. Auzind pașii servitorilor și tot felul de zgomote, Prohabicus ieși să vadă ce e, și zări lângă pereți cele trei dulapuri uriașe, înalte de patra stânjeni, încrustate cu pietre prețioase. Primul, numit și Cutia Albă, era, tot, din sidef și albite arzătoare, al doilea, negru ca noaptea, era plin de agate și morioane, al treilea, roșu ca focul, era făcut din rubine și spinele. Fiecare avea picioarele sculptate ca niște grifoni înaripați, din aur, canaturile ușilor poleite, iar în mijloc un miez electronic, plin de visuri, care se depănau singure, neavând nevoie de nimeni ca martor sau participant. Auzind explicațiile, regele Prohabicus se miră din cale afară și se răsti cam așa:

— Ce mi-ai meșterit aici, Hâtriane? La ce naiba să se apuce dulapurile să viseze? Ce folos am eu din asta? Și, în genere, de unde se poate ști că lor le trece prin cap ceva?

Atunci Hâtrian, făcând o adâncă plecăciune, îi arătă regelui șirurile de găurele în canaturile dulapurilor, urmând una după alta de sus până jos, cu inscripțiile pe tăblițe sidefii, iar regele, cu mirare crescândă, citi:

„Vis de război cu fortărețe și dame” — „Vis despre un oștean-leuștean” — „Vis cu cavalerul Fârtan și frumoasa Ramolda, fiica lui Hetericus” — „Vis cu cibermarini și cimarinați” — „Alcovul prințesei Hopsala” — „Sarmatul sau tunul fără pulbere și ghiulea” — „Salto erotale sau acrobația amoristică” — „Visul dulce în brațele Octopinei octomângâietoare” — „Perpetuum amorabile” — „Vă servim, pe lună plină, tăiței din plumb, nu din făină” — „Micul dejun cu fecioare și muzică” — „Cum să vătuiești soarele pe dedesubt, ca să ardă plăcut” — „Noaptea de nuntă a prințesei Nemulsida” — „Visul despre cartof în pantof” — „Despre pisicesc” — „O, la, la, Doamne Sfinte” — „Ciborgii fructifere, sau ciberele gungurind cu perele, compot de cucută și delicioase impudiprune” — „Cum s-au iubit turburelul cu turturica” — „Vis plin de voluptate, jucăuș, cu pâine prăjită” — „Mona Liza, sau labirintul dulcelui infinit”.

Regele trecu la al doilea dulap și citi:

„Visuri — ațipeli și jocuri”. Și mai departe: „De-a spânzuratul și spânzurata” — „De-a sărata-piperata” — „De-a Klopstok și criticii” — „De-a fetița-nătărița” — „Dă-i peste bot” — „De-a plăpumioara cu găurele” — „De-a contemplatoarele” — „Dă-i peste bot încă o dată” — „De-a călcâiele-muncite și muncile-ncâlcite” — „De-a călăiehnica sau de-a tăiatul și decupatul” — „De-a drăcușorul” — „De-a ciborgina” — „De-a toarnă-oricui” — „De-a cibaiadera” — „De-a cibernerul șr cibernanta” — „De-a goana după podoabe”. Hâtrian, inginer al sufletelor, îl lămuri pe dată că fiecare vis se deapănă singur, până când cineva își introduce contactul — care se găsește pe lănțișorul de ceas — în perechea de găurele corespunzătoare; în felul acesta își face legătura cu visul din dulap și asta atât de perfect, încât acel vis se produce parcă aievea, în ochii tuturor, pipăibil și fără deosebire. Regele, murind de curiozitate, apucă lănțișorul ceasului și-l contactă la nimereală cu Cutia Albă acolo unde scria: „Micul dejun cu fecioare și muzică”. Abia își făcu legătura, că îndată simți cum îi cresc pe spinare niște țepi, cum îi apar niște aripi uriașe, cum mâinile și picioarele i se transformă în labe mari cu gheare, iar din gura, brăzdată cu șase rânduri de colți, ieșea fum de pucioasă cu flăcări. Se miră deci din cale afară și vru să tușească, dar din gâtlej îi ieși un răcnet ca de trăsnet, de se cutremură pământul. Se miră și mai tare, căscă ochii cât cepele, spulberă întunericul cu propria-i suflare de foc și ce să vezi: tocmai atunci, în lecticile verzi ca salata, ascunse după perdele, sosesc fecioarele, câte patru în fiecare lectică, și parfumate de-ți lasă gura apă. Masa era deja pusă, piperul și sarea la locul lor, regele se linse pe buze, se așeză comod și începu să le ia pe rând din lectică și să le curețe ca pe alune; i se înnegurară ochii de plăcere, căci ultima fecioară era atât de bine legată, de durdulie, că plescăi din limbă, mângâindu-se pe burtă și vru să mai repete o dată jocul, dar ceva fulgeră și se trezi. Se uită în jur și se văzu iar ca înainte, în anticamera palatului, alături de Arhiînțeleptul Hâtrian, și în față dulapurile cu visuri strălucind de pietre nestemate.

— Ți-au plăcut fecioarele? — întrebă Hâtrian.