Stanislaw Lem - Ciberiada

— Mai repede, fii ai răzbunării! Mai repede! Treceți elementele prin sită, uniform! Și acum, în pâlnie! Laminarea! Dați-mi-l încoace pe mufă-strâmbă ăsta, pe acest zgârie-tablă, suge-rugină, pe acest târâie-frâie, fiul iadului! Nici mormântul n-are să-l păzească de mânia noastră! Aduceți-mi-l aici, cu creierii lui puturoși, cu neuronii lui nebunatici, așa, acum lungiți-i nasul! Așa, așa, trageți bine de el, ca să avem de ce-l apuca în timpul execuției! Suflați în foalele din dreapta, vitejilor! În menghină cu el, așa, nituiți-i fruntea de aramă! Așa, încă o dată! Bine! Mai repede cu ciocanu’ ăla! Hei! Acu’ trageți-l de strunele nervilor, ca să n-o șteargă așa de repede ca ăla de ieri! Să simtă bine gustul de tortură, să simtă răzbunarea noastră! Așa! Haideți! Ha!

Și striga așa întruna, țipa, urla cât îl ținea gura, și-i țineau isonul doar suflarea foalelor și loviturile țiuitoare pe fierul nicovalei, după care se auzi deodată un strănut și un răcnet mare de triumf, bufnind din patru gâtleje; ceva începu să foșnească dincolo de perete și am auzit cum ușa se deschide; privind prin crăpătură, am văzut cum ies tiptil pe coridor niște necunoscuți și, nu-mi veni să cred ochilor, i-am numărat, erau cinci. Au coborât pe scări, s-au închis în pivniță, rămânând acolo multă vreme, iar spre seară s-au întors în odaia lor, erau din nou patru, și eră liniște la ei, de parcă i-ar fi înghițit moartea. M-am întors înapoi la cărțile mele, dar toată povestea asta nu-mi dădea pace deloc și am hotărât să n-am odihnă până n-o voi cerceta cu amănuntul. A doua zi, cam la aceeași oră, pe la prânz, iar se auziră ciocanele, iar începură să sufle foalele și același bas înspăimântător începu să urle:

— Haideți, fii ai răzbunării! Mai repede, vitejii mei electriști! Desfășurați-vă, ce mai stați! Așa, turnați acu’ iod, turnați protoni! Puneți-l aici mai repede pe mârșăvistul ăsta, bot-neșters, așa-zis-filozof, răufăcător perpetuu, dați-mi-l încoa’ să-l apuc de năsoiul lui și să-l trag, călcându-l, în moarte bruscă și înceată! Hai, suflați în foale!

Apoi iar se auzi strănutul și răcnetul, înăbușite cu forța, și iar ieșiră cu toții tiptil din odaie, și numărându-i, din nou am găsit cinci, când au coborât în pivniță, și patru, când s-au întors. Văzând, așadar, că numai aici pot să pătrund taina, m-am înarmat cu un pistol-laser și, în zori de zi, am coborât și — eu în subterană. N-am găsit însă nimic în afară de tinichele strivite și carbonizate, așa că m-am cuibărit în colțul cel mai întunecat, acoperindu-mă cu o mână de paie. Am stat la pândă, până ce, pe la prânz, se auziră sus cunoscutele zgomote și țipete și, ceva mai apoi, ușa se deschise și patru legarieni l-au introdus pe al cincilea, legat cu frânghii.

Al cincilea era îmbrăcat într-un caftan de modă veche, zmeuriu, cu găitan la gât, și căciulă cu panaș; rotunjor la figură, avea un nas cât toate zilele, iar gura, strâmbă de frică, mormăia ceva fără încetare. Ferecând ușa, legarienii, la semnul celui mai mare, îi rupseră prizonierului lanțurile și începură să-l croiască strașnic pe unde se nimerea, urlând pe-ntrecute:

— Na, pentru prorocirea fericirii! Na, pentru perfecțiunea ființei! Și asta, pentru rețeta existenței! Pentru floarea de trandafir! Și mai na, și pentru un mod de viață egal tuturor! Și pentru colectivitatea altruistă! Și asta, pentru sufletul romantic!

Și-l pocneau, și-l trăsneau, de era să-și dea duhul, dacă n-aș fi scos de sub paie țeava pistolului-laser, semnalându-mi astfel prezența. Când se îndepărtară de victimă, i-am întrebat de ce chinuiesc astfel o persoană, care nu este nici tâlhar, nici un derbedeu aflat în afara legii, căci după găitanul de la gât și după culoarea zmeurie a caftanului se vedea că era un soi de om învățat. Ei se fâstâciră de-a binelea, tot aruncându-și privirile către armele lăsate lângă ușă, dar când am apăsat mai tare pe trăgaci, amenințându-i, au renunțat la intențiile lor și, lovindu-și coatele, îl invitară pe cel mai mare, cu glas gros de bas, să vorbească în numele tuturor.

— Să știi, veneticule — mi se adresă acesta — că aici n-ai de-a face cu niscaiva sadiști, maltretiști sau alți degenerați ai neamului roboților și, deși groapa asta nu prea e un loc de cinste, ceea ce se întâmplă în ea este o treabă peste măsură de frumoasă și lăudabilă!

— Frumoasă și lăudabilă? — am sărit eu în sus. Ce-mi tot înșiri dumneata, legarian nesuferit? Doar am văzut cu ochii mei cum v-ați repezit la zmeuritul ăla, călcându-l în picioare ca niște ieșiți din minți! Tot uleiul v-a zburat din încheieturi de atâtea lovituri! Și mai aveți îndrăzneala s-o numiți un lucru frumos?

— Dacă Străinimea Voastră o să mă tot întrerupă — zise vocea de bas — atunci n-ai să afli nimic, așa că te rog să-ți pui lacăt la gură, altfel o să-ntorc foaia. Bagă-ți bine în cap, că aici ai de-a face cu cei mai de seamă fizicieni, cu cei dintâi ciberneri și electriști, într-un cuvânt, cu elevii mei, vigilenți și iuți la minte, cei mai inteligenți din întreaga Legarie, pentru că eu însumi sunt profesor al celor două materii de semne contradictorii, fondatorul recreatisticii omnigenerice, Vendețius Ultoric Amenty, nume ce se explică prin faptul că eu am consacrat totul ideii de răzbunare, și nume, și prenume, și supranume, și toate celelalte. Până la moarte, împreună cu credincioșii mei discipoli, voi face totul ca să răzbun neamul legarienilor pentru rușinea și suferințele sale. Pentru asta îl avem aici pe târâtura asta ticăloasă, în caftan zmeuriu, cu numele în veci blestemat de Malapuciu vel Malapuțius Chiflos, care i-a nefericit pe toți legarienii hoțește și intenționat pentru totdeauna! Le-a stârnit în suflet apetitul pentru monstruozități, i-a înhăitat, i-a ticăloșit, i-a împicnit cum a vrut și pe urmă el însuși, temându-se de groaznicele urmări, s-a ascuns în fundul pământului cu atâta viclenie, că nu-l mai ajunge nici o pedeapsă!

— Nicidecum, Luminăția Voastră Neștiută! Eu, totul… fără să vreau! N-a fost voia mea, altfel trebuia să fie… — spuse gemând și stând în genunchi năsosul în haine zmeurii. Eu ascultam și priveam, fără să înțeleg ceva, iar vocea de bas reluă:

— Varmoganțius, suflețel iubit, dă-i una în scăfârlie rotunjelului ăstuia cu gura mare!

Și imediat unul din fidelii discipoli execută ordinul, că se auzi până-n fundul pivniței. Atunci am intervenit:

— Până la lămurirea lucrurilor interzic categoric orice maltratare, și să știți că nu mă joc cu pistolul, iar dumneata, profesore Ultoric Vendețius, spune ce-ai de spus!

Profesorul bombăni ușor, apoi își umflă pieptul și reluă solemn:

— Străine, ca să poți înțelege ce și cum s-a întâmplat spre marea noastră nenorocire și de ce noi, cei patru aici de față, renunțând la viața lumească, am întemeiat ordinul micilor fierari înviați, ca să ne consacrăm restul zilelor noastre numai dulcei răzbunări, trebuie să-ți dezvălui în câteva cuvinte istoria noastră, de la facerea lumii…

— Nu s-ar putea începe de undeva, mai aproape? — i-am zis, de teamă că o să-mi amorțească mâna sub greutatea țevilor-laser.

— Nici gând, Străinimea Voastră! Ascultă dară, cu atenție… Ști bine că umblă tot felul de vorbe despre așa-numitele fețe-palide, care au meșterit în retorte neamul roboților, dar orice minte învățată știe că asta e o minciună, adică un mit luat din altă parte… Pentru că, în realitate, la început a fost numai o Ceață Întunecată, iar în Ceața asta — Magnetismul, care a pus în mișcare atomi; rotindu-se, un atom lovea un alt atom și așa a apărut Străcurentul și o dată cu el Prima Lumină… din care s-au aprins stelele, planetele s-au răcit și în adâncurile lor au apărut Strămașele, mici-mititele, iar din acestea s-au născut Strămașinuțele, iar din acestea au apărut Mașinile Primitive din respirația Sfintei Statistici. Nu știau încă să socotească, în afară de „în doi timpi și trei mișcări” și „opt și cu-a brânzei nouă”, și mai apoi, datorită Evoluției Naturale, au ajuns la „mii și sute, toate slute”, până ce s-au născut din ele Multistatele și Omnistatele, iar din acestea din urmă a apărut Maimuțorobotul, iar din el, în sfârșit, strămoșul nostru, Automatus Sapiens…