Stanislaw Lem - Ciberiada

Pe urmă au apărut roboții de peșteră, mai târziu roboții de pășune și, când ăștia s-au înmulțit, au apărut statele. Roboții antici produceau electricitatea dătătoare de viață, pe cale manuală, prin frecare, cu mare efort. Fiecare feudal avea câte o duzină de vătafi, iar vătafii aveau iobagii lor, și unii îi frecau pe ceilalți ierarhic, de jos în sus, pe scara societății, cât îi țineau puterile. Și efortul manual a fost înlocuit de mașină, atunci când Condelus Sifilacus a născocit frecătoarea, iar apoi Crupon din Pareza, prăjina de prins trăsnetele. În felul acesta a început epoca bateriilor, epocă aspră pentru toți cei ce nu posedau proprietăți personale acumulatorice și soarta lor depindea de starea cerului, pentru că pe vreme frumoasă, neputând să mulgă norii, trebuiau șă-și încropească rezerva de wați, cerșindu-i unul câte unul. Greu era pe atunci, căci cine înceta să se frece sau să mulgă norii, acela pierea în mizerie din cauza descărcării definitive. Și așa își făcu apariția un învățat, din iad de neamul lui, un combinator-intelectual-perfecționist, căruia în tinerețe, ca urmare a intervențiilor satanice, nimeni nu i-a zdrobit căpățâna în bucățele și ăsta a început să tot spună și să expună cum că modurile tradiționale, adică paralele, de efectuare a legăturilor electrice, nu sunt bune de nimic și că trebuie să se facă după scheme noi, adică în șir. Căci dacă, într-un șir, unul se freacă, îndată îi încarcă pe ceilalți, chiar pe cei mai îndepărtați și atunci fiecare robot va stropi cu curent până la siguranțele superioare, aflate în nas. Și așa își tot înșira planurile, și-și demonstra electroaiele, că până la urmă i-a convins pe toți să deconecteze vechile circuite paralele și să aplice noua electrotehnică Chiflosiană. — în acest moment al excursului său, profesorul s-a lovit de câteva ori cu capul de pereți, după care, dându-și ochii peste cap, a grăit mai departe; așa am înțeles de ce fruntea lui este năpădită de atâtea nemaipomenite cucuie. — Și atunci, continuă el, unul din doi se băga sub masă, zicând: „De ce să mă frec eu, las’ să se frece vecinul, că totuna e”. Iar vecinul făcea la fel, dar în sens invers și s-a produs o asemenea scădere de tensiune, că a fost nevoie să se pună deasupra fiecăruia niște controleriști intenționați, iar deasupra acestora, alții, superiori. Și a venit atunci elevul lui Malupțius, pe nume Celzius Înșelaus, cu ideea ca fiecare să frece nu propria persoană, ci pe cel de alături, iar după el a venit Fafațius Altruțius cu un plan de bătători-chinuitori, iar după aceasta a venit Macundrel Cibe-roi, zicând că ar fi bine să se înființeze cursuri locale de masaj și cluburi, iar după el a apărut noul teoretician-electrician, Curupiel Gargazon, zicând că nu e bine să se mulgă norii cu forța, ci să fie gâdilați ușor, adică să fie luați cu binele, până ce vor slobozi curentul, iar după el Rangoteus din Leyda, iar după el Crostofil Neutrus, care zicea să se facă niște autofreci, numite și lafrecate sau înfrecate, precum și Râtoslav Cumofi, care, în afară de bătaie, a fost de părere să se frece orice s-ar nimeri, fie și cu de-a sila. Din cauza atâtor diferențe de opinii s-a ajuns la supărări, de la supărări la înjurături, de la înjurături la insulte, iar de la insulte la îngroparea lui Fareus Purdeflax, prințul moștenitor al tronului Tăbloșilor, și așa a izbucnit războiul între cuproșii legarici, din neamul cuproamenilor, și împărăția legariană a laminatorilor la rece — și a durat treizeci și opt de ani, și apoi încă doisprezece, pentru că spre sfârșit nu s-a putut distinge în grămada de moloz cine e deasupra și au trebuit s-o ia de la început cu bătaia. Și pentru toate incendiile și mormintele, pentru necurentul general, pentru devatizare, pentru totala scădere a tensiunii vitale sau, cum o numea poporul, „malapuceală”, pentru toate astea de vină a fost blestematul ăsta de târâtor, ieșit din fundul iadului, cu ideile lui trăsnite!!!

— Eu am avut intenții cinstite! Vă jur, Laseritatea Voastră! Mi-am încordat mintea numai pentru fericirea generală, dorind numai binele! — începu să se tânguie în genunchi Malapuțius, de-i tremura năsoiul. Dar profesorul îl pocni o dată zdravăn și continuă:

— Toate astea s-au întâmplat acum două sute douăzeci și cinci de ani. Așa cum ușor îți poți închipui, mult înaintea izbucnirii marelui război legarian, înaintea mizericiunii generale, Malapuțius Chiflos, după ce a dat la iveală o puzderie de lucrări teoretice, în care a băgat cu răutate tot felul de basme mincinoase, a murit, mulțumit de sine însuși, ba chiar cu totul încântat de propria sa persoană, căci în testament a lăsat scris că nădăjduiește să fie numit „Benefactorul Ultimativ al Legariei”. Deci, când a venit momentul, n-am mai avut cu cine să ne judecăm, cui să-i prezentăm socotelile, de pe cine să smulgem încet tabla în fâșii. Atunci, eu, Străinimea Voastră, descoperind Teoria Duplicării, într-atât am studiat scrierile lui Malapuțius cât a fost nevoie ca să pot extrage din ele algoritmul, iar acesta, introdus în mașinuța numită Recreator Atomarius, a fabricat ex atomis oriundum-gemellum un alt Malapuțius Chiflos, identic, dar în cazul acesta liber ales. Asta și facem acum: în fiecare seară îl judecăm cum se cuvine în privința asta, iar când îl aruncăm în mormânt, a doua zi ne răzbunăm din nou pentru strâmbătatea făcută neamului nostru, și așa va fi mereu, în vecii vecilor!!

Cuprins de groază, i-am răspuns pe dată:

— Cred că domniile voastre v-ați ieșit cu totul din minți, dacă vă închipuiți că acest cetățean, cu totul nevinovat, pe care în fiecare seară, după cum aud, îl laminați la rece de atomi, trebuie să răspundă pentru fapte — las la o parte ce fel de fapte — ale unui învățat care a murit de-a binelea, acum trei veacuri!

Dar profesorul răspunse:

— Atunci cine e acest îngenuncheat năsos, câtă vreme el însuși se numește pe sine Malapuțius Chiflos? Cum te numești, canalie spurcată?

— Ma… Malapuțius… Chi… flos…, Absolutatea Voastră… — icni năsosul.

— Dar acesta nu-i același — i-am spus.

— Cum nu-i același?

— Păi, cu adevărat ai zis, învățate profesor, că acela nu mai trăiește!

— Dar noi l-am înviat!

— Poate pe un altul, aidoma, geamăn, dar nu același, identic!

— Dovedește-ne dumneata asta!

— N-am să dovedesc nimic — am răspuns, căci am aici, în palmă, o țeavă de laser, și, în afară de asta, știu bine, stimați învățați, că invitația de a dovedi asta e plină de primejdii, căci neidentitatea identității recreația ex atomis individui modo algorytmico este vestitul Paradoxon Antinomicum, adică Labyrinthum Lemianum, descris în cărțile acelui laborofil numit și Avocatus Laboratoris. Așa că, fără dovezi, ci cu arma vă oblig să-i dați drumul de îndată năsosului ăstuia și să nu îndrăzniți să treceți la bisarea maltratării lui!!

— Mare mulțămită, Milosârdia Voastră!! — strigă cel îmbrăcat în caftan zmeuriu, ridicându-se în picioare. Uite aici — și se bătu peste buzunarul umflat — aici am noi formule și modele cu care-i pot ferici pe legarieni cu adevărat și pe deplin; este un cuplaj, adică o legătură posterioară, nu lineară, care mi s-a strecurat din greșeală în calcule acum trei sute de ani!! Alerg îndată să pun în aplicare această mare noutate!!

Și, într-adevăr, în ochii noștri, ai tuturor, încremeniți, a și pus mâna pe zăvor, dând să iasă. Atunci, am lăsat în jos mâna care-mi înțepenise pe armă și întorcându-mă spre profesor, i-am spus: