Stanislaw Lem - Ciberiada

— Cum să nu, dar unde-i muzica?

— Din păcate s-au defectat clopoțeii — îl lămuri cibernerul. Poate Maiestatea Voastră dorește să încerce alt vis, la fel de gustos?

Regele voia, ce mai vorbă, dar din alt dulap. Se apropie deci de cel negru și se contactă cu visul intitulat: „Despre cavalerul Fârtan și frumoasa Ramolda, fiica lui Hetericus”.

Se uită și-și dădu seama că se află în epoca romantico-electrică, iar el însuși, înfășurat numai în oțel, stă într-o pădure de mesteceni, în fața lui un balaur pe care tocmai îl omorâse, mai încolo arborii foșnind, zefirul adiind și un râușor curgând. Se uită în apă și în oglinda ei se zări pe sine sub chipul lui Fârtan, cavalerul de înaltă tensiune, luptătorul de neînfrânt. Întreaga istorie a faptelor sale cavalerești o avea înscrisă pe armură și și-o amintea cât se poate de bine. Zăvorul vizierei i-l îndoise cu palmele, în spasmele dinainte de moarte, Morbidor, învins la modul fârtanic, țâțânele cuiraselor pentru șolduri i le frânsese Fierilă Bătălău, niturile brasardelor i le rosese de jur-împrejur, înainte de a-și da sufletul, Râpuș Botosu, grilele i le strivise cu ultimele puteri Monstrițius Ruian și, de asemenea, șuruburile, cotierele, clanțele, șaibele anterioare și posterioare, încheieturile, zăvoarele și genunchi erele purtau urmele harței blindajelor. Își privi scutul — mirosea cu totul a ars de pe urma trăsnetelor, spinarea în schimb îi era ca la prunci, complet neruginită, căci nimănui nu-i întorsese spatele în lupta armată! Dar puțin i-a păsat de asta, se poate spune, căci gloria nici nu l-a răcit, nici nu l-a aprins; dar, amintindu-și de Ramolda, se urcă pe cal și începu s-o caute prin tot visul. Ajunse la cetatea întărită a tatălui ei, prințul Hetericus, bârnele podului suspendat trosniră sub greutatea armăsarului și a călărețului, și însuși prințul îi ieși înainte cu brațele deschise, să-l întâmpine și să-l conducă în palat.

Tare-i mai ardeau cavalerului călcâiele după Ramolda, dar nu se cădea să întrebe dintr-o dată, și în vremea asta bătrânul prinț îi spuse că în castel se mai află încă un cavaler străin, Vinodur, din neamul polimericilor, spadasin de frunte, care nu visează nimic altceva decât să se bată în duel cu Fârtan. Și iată-l și pe Vinodur, zvelt și iute; îi iese înainte, spunându-i:

— Știi câ o doresc pe superexpansiva Ramolda, cu șoldurile de mercur, cu sânul pe care nici un diamant nu-l poate desena, cu privirea ei megnetică! Ea ți-este ție făgăduită, dar eu te chem la luptă pe viață și pe moarte, ca să vedem care din noi va avea parte de ea!

Și aruncă mănușa albă, de nailon.

— După turnir facem îndată nunta, adăugă prințul-tată.

— De acord, răspunde Fârtan, iar Prohabicus, aflat în pielea lui, își zice: Am s-o iau după nuntă și o să mă trezesc îndată, ce-mi pasă! Naiba l-a adus pe Vinodur ăsta!

— Încă astăzi, cavalere — adăugă Hetericus — te vei întâlni pe acest pământ, bătătorit de lupte, cu acest Vinodur polimeric; veți lupta la lumina torțelor, și-acum vă invit în apartamentele voastre!

Prohabicus, aflat în pielea lui Fârtan, o cam băgă pe mânecă, dar ce putea face? Se duce deci în apartamentul ce-i fusese destinat; după o clipă aude un ciocănit ușor în ușă, și tiptil-tiptil, pe nesimțite, se strecoară înăuntru o bătrână ciberitoare, îi clipește din ochi și-i spune:

— Cavalere, să nu-ți fie teamă de nimic, o vei cuceri pe frumoasa Ramolda și astăzi încă te va legăna la sânul ei de argint! Ea numai la tine se gândește, zi și noapte! Să nu uiți, însă, să ataci cu curaj; Vinodur n-o să-ți poată face nimic, vei învinge!

— Așa se spune numai, ciberitoare dragă — îi răspunde cavalerul — dar dacă n-o să meargă totul ca pe roate? Dacă o să mă-mpiedic, să zicem, sau n-o să mă pot apăra la timp? Nu pot risca așa, fără chibzuială! Nu știi cumva vreo licoare, niscaiva farmece sigure?

— Hi, hi, hi! chicoti bătrâna. Da’ de unde, cavalere de oțel! Nu există nici un fel de farmece, de fapt n-o să ai deloc nevoie de ele, căci eu știu bine ce-o să fie și te asigur că ai să învingi, fără-ndoială!

— Farmecele ar fi fost totuși mai sigure — îi răspunse cavalerul — mai ales în vis, sau… ia stai, poate că Hâtrian te-a trimis ca să-mi întărești siguranța de sine?

— Nu cunosc nici un Hâtrian — răspunde ciberitoarea — și nu știu despre ce vis vorbești; te afli aievea, cavalerul meu de oțel, și te vei convinge îndată de aceasta, când Ramolda îți va da să guști buzele ei magnetice!

— Ciudat lucru! mormăi Prohabicus și nu luă în seamă faptul că ciberitoarea a părăsit încăperea la fel de încet precum intrase. Oare să nu fie vis? Parcă așa mi s-a părut. Ea a spus că toate sunt aievea. Hm, e greu să mă lămuresc, așa că trebuie să fiu cu mai mare băgare de seamă! Se aud trâmbițele, pasul de fier al cavalerilor înarmați, balcoanele înțesate de lume și cu toții îi așteaptă pe viteji; Fârtan se apropie de arenă, genunchii i se-nmoaie, vede cu câtă dulceață îl privește minunata Ramolda, fiica lui Hetericus, dar nu la ea i-e gândul acum! Vinodur își face apariția în curtea rotundă a palatului, luminată de torțe, și săbiile se încrucișează scrâșnind. Prohabicus o sfecli de-a binelea și hotărî să se trezească, se căznește din toate puterile, dar armura îl ține bine, visul nu-l lasă — iar dușmanul atacă! Tăișurile sfâșie văzduhul, mâna îi amorțește, când dușmanul scoase un strigăt și-i arătă sabia frântă, cavalerul vru să se arunce asupră-i, dar celălalt îi fuge din cale, slujitorii îi întind altă sabie și în aceeași clipă Fârtan vede cum, din grămada de privitori, se îndreaptă spre el bătrâna ciberitoare și-i șoptește la ureche:

— Cavalere de oțel! Când te vei afla lângă poarta deschisă care duce spre pod, Vinodur o să scape sabia, atunci lovește-l cu curaj, acesta fi-va semnul sigur al izbânzii tale!

Spunând acestea în șoaptă, bătrâna dispăru pe dată, iar dușmanul, înarmat cu o nouă sabie, se îndreptă spre el. Lupta reîncepe, Vinodur lovește, de parcă ar fi tăiat cu îmblăciul, dar parcă mai slab ca înainte, respinge tot mai greu loviturile, se descoperă, celălalt prinde clipa potrivită, sabia îi lucește în mână, amenințătoare, așa că, văzând primejdia, Prohabicus își zise: „La naiba cu Ramolda și farmecele ei!” după care se întoarse și o șterse în întunericul nopții pe podul suspendat, cu bârnele duduind. Se opri tocmai în pădure, urmărit de strigăte și de hărmălaia batjocoritoare, și se lovi așa de tare cu capul de un pom că văzu stele verzi, clipi de câteva ori și se pomeni iar în anticamera palatului, în fața Dulapului Negru cu visuri, iar lângă el Hâtrian, inginerul sufletelor, zâmbindu-i strâmb. Zâmbetul acela îi masca cea mai mare dezamăgire, căci visul fârtanico-ramoldian fusese o capcană întinsă regelui; dacă ar fi ascultat Prohabicus sfatul bătrânei ciberitoare, Vinodur, care se prefăcuse numai că-l lăsaseră puterile, l-ar fi străpuns cu sabia lângă poarta deschisă, fapt pe care regele l-a putut evita numai datorită nemaipomenitei sale lașități.

— Ei, ți-a plăcut, Milostive Stăpâne, cu Ramolda? — întrebă pișicherul.

— Da’ de unde! Am renunțat la ea, fiindcă nu era destul de atrăgătoare! — răspunde Prohabicus. Pe lângă asta, s-a mai iscat și o bătaie. Mie-mi plac visurile fără arme și bătălii, înțelegi?

— Cum poftește Maiestatea Voastră — răspunse Hâtrian. Alege, stăpâne, în toate visurile din dulapuri te așteaptă numai delicii.