Stanislaw Lem - Ciberiada

— Ha? Ce? Umilită? Asta-i bine, asta-i foarte bine! — icni regele, horcăind. Aduceți-mi-o încoace, s-o strâng în brațe, să mă simtă!

— Asta, din rațiuni superioare de stat, Maiestatea Voastră nu poate face — interveni medicatorul principal al regelui.

— Cum? Nu pot s-o strâng în brațe? Nu pot să fac ce vreau cu ea? Ai înnebunit? Eu să nu pot? Da’ ce altceva am făcut toată viața?

— Tocmai de asta, Maiestatea Voastră! — răspunse medicatorul principal. Fiindcă Maiestății Voastre îi pot slăbi puterile din cauza asta!

— Da? Atunci, dați-mi… asta… o toporișcă și… am… am s-o tai…

— Cu îngăduința Maiestății Voastre, nici asta nu se poate, e la fel de obositor…

— Cum? Ce? Atunci la ce naiba mai domnesc?! — horcăi regele, în culmea disperării. Vindecați-mă! întăriți-mă! Întineriți-mă, ca să pot… să… asta… cum puteam odată… Că de nu… pe voi toți… am să vă…!

O cam băgară pe mânecă curtenii, degeneralii și medicatorii și o porniră care încotro să caute modul de întinerire a regelui; în sfârșit, îl chemară în ajutor pe însuși Calcula, un foarte mare înțelept. Acesta veni și-l întrebă pe rege:

— Ce dorește, la drept vorbind, Maiestatea Voastră?

— Ei, ce? Asta-i bună, auzi!? — îngăimă regele. Să mă destrăbălez, să-mi fac de cap, să fac toate poznele pe placul meu, s-o strâng în brațe, cum numai eu știu, pe prințesa Adoriția pe care o țin acuma în temniță! Asta vreau!

— Sunt două căi spre atingerea acestui țel — răspunse Calcula, Sau Maiestatea Voastră binevoiește să aleagă o persoană destul de demnă, care să facă per procuram ceea ce Maiestatea Voastră dorește, fiind legat de acea persoană printr-o sârmuliță, fapt datorită căruia tot ceea ce face acea persoană vei simți de parcă ar fi fost făcut de propriile-ți mâini. Sau va trebui să chemi pe bătrâna ciberitoare care sălășluiește în pădurea din afara orașului, în coliba aceea pe trei picioare; este o geriatră renumită și se ocupă de lecuirea ființelor îmbătrânite!

— Da? Ei, bine, pentru început să încercăm cu sârmulița! îngăimă regele.

Îndată, cum porunci, așa se făcu; electricarii făcură contactul între comandantul gărzii palatului și monarh; regele însă dădu ordin ca înțeleptul Calcula să fie imediat tăiat cu ferăstrăul, căci procedeul acesta i se părea deosebit de păcătos, iar de altele nu-i ardea. Gemetele și rugămințile înțelepților n-ajutară la nimic, căci în timpul tăierii, izolația de pe sârmă s-a ros, așa că regele prinse și el numai jumătate din spectacolul acela oribil.

— Proastă treabă! Bine-am făcut, poruncind să fie tăiat cu ferăstrăul așa-zisul înțelept — își spuse. Aduceți-mi-o pe bătrâna ciberitoare din coliba pe trei picioare!

Curtenii se duseră în pădure și, nu după multă vreme, regelui îi fu dat să audă un cântecel ușor, care suna cam așa:

— Vindec oameni bătrâni! Lecuiesc, înzdrăvenesc, remontez, regenerez vânătăi, paralizie, e de ajuns o alifie, vindec mintea cea bolnavă, nu vreau plată, nu vreau slavă, ba și pentru tremurici am leac bun, nu de pe-aici, ce spun eu e bine spus, dacă vreți, de nu, m-am dus!

Ascultă ciberitoarea jeluirile regelui, apoi se înclină adânc înaintea tronului și zise:

— Prea luminate stăpâne! Departe, departe, dincolo de Muntele Pleșuv, e un mic izvoraș, din care izvorăște ulei de ricină; cu el se fierbe puțin oștean-leuștean, o buruiană care întinerește nevoie mare, o lingură din uleiul ăsta te face mai tânăr cu patruzeci și șapte de ani! Dar trebuie să fii cu mare grijă, ca să nu înghiți prea mult oștean-leuștean, că s-ar putea din pricina asta, întinerind peste măsură, să pieri cu totul. Îngăduie-mi, stăpâne, și eu am să-ți pregătesc îndată leacul ăsta mult încercat!

— Perfect! — răspunse regele. Și pregătiți-mi-o și pe prințesa Adoriția, să știe ce-o așteaptă, hi, hi!

Și cu mâinile tremurânde își numără șuruburile slăbite, mormăie, hârâie, țopăind într-un picior, căci de prea multă bătrânețe dăduse în mintea copiilor și se înfuria din te miri ce.

Se duc atunci cavalerii să caute ulei de ricină, se fierb fierturile, fumegă fumurile și aburesc aburii deasupra cazanului bătrânei ciberitoare, și în sfârșit aceasta aleargă la tron, cade în genunchi și, întinzând regelui o cupă plină ochi cu un lichid lucitor ca mercurul, îi spune cu glas solemn:

— Rege Paralizius! Ai aici oștean-leuștean care întinerește, întărește, îți dă curaj ca-n luptă și putere în dragoste până la uitare de sine; cine-l bea nu-i vor ajunge toate cetățile de cucerit, toate fecioarele de iubit în toată galaxia! Bea, și să fii sănătos!

Regele luă cupa, turnă câteva picături pe scăunelul lui, care îndată se mișcă, sări în sus, trase o lovitură pământului de se cutremură și unde nu mi se aruncă asupra degeneralului Eclampton, ca să-l necinstească, nu alta! Dintr-un foc îi smulse din piept șase pumni de decorații, cât ai clipi.

— Bea, Maiestate, bea, nu-ți fie teamă! — îl îndemnă ciberitoarea. Vezi bine că e leac făcător de minuni!

— Bea tu întâi — zise regele cu glas scăzut, căci avea câteva veacuri bune în spinare. Ciberitoarea o sfecli, se dădu înapoi, vru să refuze, dar, la un semn al regelui, trei paji o apucară și-i turnară în silă pe gât printr-o pâlnie câteva picături din fiertura aceea lucitoare. Izbucni o flacără puternică, fumul se ridică sus, în înălțimi! Se holbară curtenii; se uită și regele, deși nu vedea prea bine — nici urmă de ciberitoare, numai o gaură mare, neagră, se zărea în podea, iar prin ea se vedea altă gaură, de data asta între vis și realitate; în aceasta din urmă se vede cât se poate de clar piciorul cuiva, frumos încălțat, cu ciorapii arși și cu catarama înnegrită, de parcă ar fi fost roasă de acizi. Piciorul, ciorapul și pantoful erau ale lui Hâtrian, arhiînțeleptul regelui Crapataricus. Așa o putere teribilă avusese otrava, pe care ciberitoarea o numise oștean-leuștean, că nu numai pe ea și podeaua le pătrunsese pe de-a-ntregul, dar până și visul și împroșcându-l pe Hâtrian, îi arse binișor piciorul. Vru regele să se trezească, plin de frică, dar spre norocul lui Hâtrian, degeneralul Torturius reuși în ultima clipă să-l pocnească în cap cu sceptrul, fapt datorită căruia Prohabicus, trezindu-se, nu-și mai putut aminti nimic din ceea ce i se întâmplase în vis. Așadar pentru a treia oară scăpă de visul montat în mod viclean în calea lui, de data aceasta datorită nemăsuratei neîncrederi pe care o nutrea față de toți și de toate.

— Parcă am visat ceva, dar ce, nu-mi amintesc — zise regele stând iarăși în fața Dulapului Visurilor. Dar de ce dumneata, dragă cibernerule, sari într-un picior, ținându-te de celălalt?

— Ei, un păcătos de… cibermatism… Maiestate, se vede că se schimbă vremea… Îngăimă șiretul arhiînțelept și porni să-l îndemne iar pe rege să se lase pradă altui vis. Prohabicus stătu o clipă pe gânduri, citi „Lista visurilor” și alese „Noaptea nunții prințesei Nemulsida”. Și se făcea că citește la para focului o carte mare cu coperte ferecate și din cale-afară de ciudată, în care se povestea cu cuvinte alese, așternute cu roșu pe pergament auriu, despre prințesa Nemulsida care cu cinci veacuri în urmă stăpânea în Dandelia; despre Pădurea ei de Gheață, despre Turnul Spiralat, despre Crescătoria de Păsări cu Nechezat, despre Comoara cu Ochi Mulți și, înainte de toate, despre frumusețea și virtutea ei nemaiîntâlnită. Și pofti Prohabicus frumusețea aceea cu mare poftă și toate dorințele lui izbucniră în el cu flăcări arzătoare, că strălucirea for de foc îi lumină pupilele, și goni în adâncul visului s-o caute pe Nemulsida, dar ea nu era nicăieri, și numai cei mai bătrâni roboți își mai aminteau câte ceva despre existența acelei prințese. Plictisit de hoinăreală, nimeri, în sfârșit, chiar în mijlocul pustiei regale, aurite pe alocuri, la o colibă sărăcăcioasă; intră înăuntru și zări un bătrân în veșminte albe ca zăpada. Acesta, zărindu-l, se ridică și-i zise: