Stanislaw Lem - Ciberiada

— Îmi retrag pretențiile — să facă domnia-ta ceea ce se cuvine.

Cu un strigăt scurt, se repeziră toți patru asupra lui Malapuțius, îl trântiră la pământ și-l tăbăciră bine, până-și dădu sufletul.

Apoi, trăgându-și suflarea, își încinseră caftanele, își îndreptară eșarfele sfâșiate, mi se înclinară cu răceală și ieșiră unul după altul din văgăuna aceea, iar eu am rămas singur, cu greul pistol-laser în mâna tremurândă, plin de uimire și melancolie.

Aceasta fu povestea plină de învățăminte pe care, la cererea regelui Sugrumunc al Fierasiei, a spus-o constructorul Trurl, pe care regele îl chemase la el. Iar când monarhul îi mai ceru și alte lămuriri cu privire la perfecționarea nelineară, Trurl îi spuse:

— Aflându-mă pe planeta Țambalia, am văzut urmările acțiunilor întreprinse în spiritul perfecțiunii. Țambalierii aveau demult alt nume, cel de hedofagi, sau felixobali, sau mai pe scurt pur și simplu fericiții. Când am ajuns la ei, se aflau tocmai în Epoca Mulțimilor. Fiecare țambalian, adică fericit, stătea în palatul lui, pe care i-l făcuse automatera (așa numesc ei pe sclavele lor zornăitoare), cu miresme udat cu tămâie tămâiat, electric mângâiat, în aur și argint înfășat, prin nestemate tăvălindu-se, printre comori plimbându-se, în brocart înotând, de ducați tot sunând, cu garda pe uliță, cu haremul în pivniță, tot suflând în trâmbiță, și cu toate astea, oarecum ciudat de nemulțumit, ba chiar posomorât. Și doar erau de toate acolo! Pe planeta aceea reflexivul „se” era tocmai pe cale de dispariție, căci acolo nimeni nu se plimba, nimeni nu se hrănea din butelia de Leyda, nimeni nu se distra, nimeni nu se dragostea, ci un Plimbător îl plimba, Hrănitoarea îl hrănea, Distrătoarea îl distra și nici să zâmbească nu putea, căci și treaba asta o făcea în locul lui un automat special. Și așa, înlocuit în toate, cât se poate de bine, de către mașini, plin de ordine și medalii, pe care automatele servile i le atârnau de gât câte cinci până la cincisprezece pe minut, năpădit de furnicarul auriu de mașinici și mașinuțe care-l parfumau, îl masau, îi aruncau priviri galeșe, îi șopteau vorbe dulci la ureche, îi îmbrățișau genunchii, îi cădeau la picioare și-l sărutau fără-ncetare pe unde se nimerea, acel fericit vel hedofag vel țambal se învârtea de colo-colo singur-singurel, în zgomotul îndepărtat al preaputernicelor Fabricătorii, care, învăluind în cerc tot orizontul, lucrau zi și noapte, făcând să zboare din ele trenuri de aur și gâdilitoare de lanțuri, bărbițe și papuci perlați, sceptre, mere, carete, epoleți, spinele, făptele, pianole și milioane de alte instrumente și minunății, ce fac tot deliciul. Mergând pe drum, a trebuit să mă apăr de mașinile care-mi propuneau să-mi slujească, iar pe cele mai insistente le-am pocnit zdravăn, căci se țineau de mine ca scaiul, vrând cu tot dinadinsul să-mi fie de folos; în sfârșit, reușind să fug din calea lor, am ajuns în munți și am zărit acolo o cireada mare de mașini turnate în aur, care astupau intrarea în peșteră, iar prin crăpătura unei stânci se vedeau ochii ageri ai unui țambal, care fugise de fericirea generală ca să se ascundă tocmai aici. Văzându-mă, începură de îndată să mă maseze, să-mi facă vânt cu evantaiele, să-mi șoptească basme la ureche, să-mi sărute mâinile, să-mi propună tronuri și m-am salvat numai datorită faptului că stânca ascunsă în peșteră s-a dat la o parte și a binevoit să mă lase înăuntru. Acel țambal era pe jumătate ruginit, dar destul de bucuros de acest lucru și mi-a destăinuit că este ultimul înțelept dintre țambaliști; nu era nevoie să-mi spună că bunăstarea jenează mai rău decât mizeria, când este exagerată, fiindcă înțelegeam și sigur, căci ce se mai poate face oare, câtă vreme totul este posibil? Și cum să alegi, când, înconjurată de prăpăstiile raiurilor, ființa inteligentă se tâmpește în această lipsă de alegere, afumată cu totul de îndeplinirea automată a visurilor? Am discutat cu înțeleptul acela, care se numea Trizuvius Bucățoi, stabilind că aici e nevoie de mari învelitori și de un Complicator-Deperfector Ontologic, altfel suntem la un pas de pieire. Încă demult, Trizuvius născocise o complicătorie, ca mod de ușurare a existenței; atunci l-am scăpat de greșeala care consta în aceea că el voia pur și simplu să îndepărteze mașinile cu ajutorul altor mașini, adică devoratoare, zgândăritoare, chinuitoare, strivitoare, smulgătoare și bătătoare. Aceasta n-ar fi fost altceva decât gonirea diavolului cu ajutorul Satanei și totodată o simplificare și nu o complicătorie; istoria, după cum se știe, nu este reversibilă și nu există altă cale spre frumoasele vremuri de altădată, decât prin visuri și închipuiri.

Am pornit apoi împreună cu el prin câmpia cea mare, toată presărată cu ducați, că te cufundai în aur și, gonind cu bățul droaia de nesuferite fericitoare, zărirăm niște țambali-hedofagi zăcând amețiți de atâta electrobeție, complet răsfățați, sughițând ușor; la vederea acestei dezvoltări prea dezvoltate și exagerări prea exagerate, ni se rupea fiecăruia sufletul de compătimire și de jale. La rândul lor, alți locuitori ai autopalatelor se porneau pe cibercerturi și tot felul de ciudate nebunii, unii ațâțau mașinile între ele, alții spărgeau cele mai prețioase vaze și alte asemenea comori, căci nu mai puteau suporta să fie înconjurați de atâtea frumuseți, trăgeau cu tunul în briliante, ghilotinau urechierele și porunceau ca diademele să fie trase pe roată sau se ascundeau pe sub streșini și acoperișuri fugind din calea vieții prea dulci, ori cereau mașinilor să-i fărâme pe rând sau pe toți deodată. Dar nimic nu era de folos, căci toți piereau de atâtea mângâieri, deși fiecare în alt mod. L-am sfătuit pe Trizuvius să nu oprească pur și simplu făbricătoria, căci a nu îndulci îndeajuns este la fel de rău ca a îndulci peste măsură, dar el, în loc să lucreze din plin la complicătoria ontologică, se apucă să arunce în aer automaterele. Foarte rău a procedat, căci sărăcia începu să-și arate colții, dar el n-o mai apucă, fiindcă năvăliră, nu se știe de unde, asupră-i o întreagă turmă de autocochete, niște flirtiere și seducătoare se lipiră de el, sugându-l cu totul, îl împinseseră în sărutătorie, îl amețiră cu îmbrățișătoarele, orbindu-l și țintuindu-l de-a binelea, că până la urmă pieri de atâtea nemăsurate mângâieri, strigând „ajutor” și rămase în pustiu, acoperit cu o movilă de ducați, în armura lui prea scurtă, pârlită de pasiune mecanică. Așa se întâmplă cu înțeleptul acesta nu prea înțelept, o, rege — încheie Trurl, dar când văzu că și aceste vorbe nu-l satisfăcură pe Sugrumunc, îi zise:

— Atunci, la drept vorbind, ce dorește Maiestatea Voastră?

— Constructorule! — răspunse regele. Ziceai că poveștile tale sunt pline de învățăminte, dar eu nu văd deloc așa ceva. Recunosc că sunt nostime și de aceea vreau să mi le povestești mai departe, și asta fără întrerupere.

— Maiestate! — continuă atunci Trurl. Doreai să afli de la mine ce este perfecțiunea și cum poate fi atinsă, dar te-ai arătat inaccesibil pentru ideile și învățămintele profunde, de care sunt pline istoriile mele. Dorești, într-adevăr, să te distrezi, dar nu să înveți câte ceva — iar când mă asculți, cuvintele pe care ți le sădesc câte puțin în minte acționează și vor acționa asupra ta asemenea unei mine cu acțiune întârziată. Păstrându-mi speranța, îngăduie-mi deci să-ți prezint o întâmplare aproape adevărată, încurcată și neobișnuită, care, poate fi-va de folos și Consiliului Tău de Coroană.