Stanislaw Lem - Ciberiada

— Ai înnebunit poate! — țipă Automatei sărind în sus. Vrei să mă înec? Mă împingi la sinucidere? Bune sfaturi îmi dai, n-am ce zice! Și te mai numești prietenul meu?!

— Da’ de unde! — ripostă Wuch. N-am înnebunit deloc, pentru că una ca asta nu stă în puterea mea. Eu nu-mi pierd niciodată echilibrul mintal, și mi-ar fi cu atât mai neplăcut, dragul meu, să fiu de față atunci când vei rămâne lipsit de lumina minții și vei pieri lent sub razele acestui soare arzător. Te asigur că am studiat atent întreaga situație și am analizat pe rând toate șansele de salvare. Nu poți să faci o barcă sau o plută pentru că n-ai materiale; nu te va salva, după cum am mai spus nici un vas. Nici măcar avioane nu zboară pe aici și nici tu nu vei fi în stare să construiești vreun aparat de zburat. Ai putea, bineînțeles, să alegi moartea lentă în locul unei morți rapide și ușoare, dar, ca un bun prieten ce-ți sunt, nu te sfătuiesc să iei o asemenea hotărâre pripită. Dacă tragi bine apă…

— Lua-te-ar toți dracii cu apa ta bine trasă cu tot! — urlă, tremurând de mânie, Automatei. Și când te gândești că pentru un asemenea prieten am dat un briliant atât de frumos șlefuit! Știi ce e inventatorul tău? Un cămătar ordinar, cărpănos și șarlatan pe deasupra, asta e!

— Ai să-ți retragi cuvintele, să știi, când ai să m-asculți până la capăt — răspunse liniștit Wuch.

— Va să zică n-ai terminat? Poate că ai de gând să mă plictisești cu povești despre viața mea de apoi? Mulțumesc, n-am nevoie!

— Nu există nici o viață de apoi — răspunse Wuch. N-am de gând să te mint, fiindcă nici nu știu și nici nu vreau. Nu așa înțeleg era ajutorul prietenesc. Te rog doar să mă asculți cu atenție, dragul meu! După cum știi, deși despre asta se cugetă puțin, lumea este nesfârșit de complexă și de bogată. Se găsesc în ea orașe minunate, pline de oameni și de tot felul de bogății, palate regești, colibe, munți semeți și fermecători, codri foșnitori, lacuri limpezi, pustiuri arzătoare și nemărginite zăpezi veșnice. Așa cum ești, nu poți totuși să fii deodată în mai multe locuri decât într-unul singur din rele pe care le-am numit, cât și din milioanele pe care le-am trecut sub tăcere. Se poate spune deci, fără exagerare, că pentru locurile în care nu ești prezent, te poți considera ca și mort, căci nu cunoști nici binefacerile bogățiilor din palate, nici nu participi la dansurile din țările Sudului, nici nu-ți încânți privirea cu jocurile de curcubee ale ghețurilor Nordului. Ele nu există pentru tine tot așa cum nu există pentru un mort. De aceea, dacă te gândești bine și pătrunzi cu mintea tot ce-ți spun, ai să-nțelegi că, nefiind peste tot, adică în toate aceste locuri fermecătoare, este ca și când n-ai fi aproape nicăieri. Locuri unde să stai sunt, cum s-ar spune, milioane de milioane, dar tu nu poți trăi decât pe acesta, care e neinteresant, obositor prin monotonia lui, ba chiar nesuferit. Deci, între „pretutindeni” și „aproape nicăieri” este o imensă deosebire, și în aceasta constă viața ta normală, fiindcă întotdeauna ai fost într-an singur loc, nu în mai multe deodată. În schimb, între „aproape nicăieri” și „nicăieri” este, la drept vorbind, o deosebire microscopică. Matematica impresiilor arată că acum, de fapt, abia mai trăiești, pentru că aproape peste tot ești absent, exact ca un mort. În al doilea rând, uită-te la acest nisip amestecat cu pietriș, care-ți rănește tălpile tale delicate. Îl consideri de neprețuit? Desigur că nu. Privește întinderea asta de apă sărată, urâcioasă în imensitatea ei. Ai oare nevoie de ea? Da de unde! Uită-te la cele câteva stânci și la bucata asta de cer albastru, arzător, care-ți usucă încheieturile. Îți trebuie ție această căldură de nesuportat, aceste stânci moarte, încinse? Bineînțeles că nu! Deci n-ai nevoie de absolut nimic din toate cele ce te-nconjoară, nici de solul pe care stai, nici de bolta de deasupra capului. Ce rămâne, dacă scazi toate astea? Puțin zgomot în urechi, o apăsare în tâmple, niște bătăi în piept, un tremur al genunchilor și alte asemenea mișcări haotice. Ai oare nevoie de acest zgomot, de această apăsare, de aceste bătăi și de tremur? Nicidecum, dragul meu! Și dacă renunți și la astea, atunci ce-ți mai rămâne? Puțină goană a gândurilor, cuvintele acestea, ca niște înjurături, cu care mă blagoslovești pe mine, prietenul tău, ca și mânia care te înăbușă și teama care-ți provoacă greață. Te întreb încă o dată, ai nevoie do această frică scârboasă și de turbarea asta neputincioasă? Bineînțeles că nici astea nu-ți sunt de trebuință. Deci, dacă scazi și aceste sentimente inutile, nu mai rămâne chiar nimic, dar absolut nimic. Ascultă ce-ți spun, rămâne zero și tocmai acest zero, această stare de veșnic echilibru, de tăcere durabilă, de liniște perfectă, ca prieten adevărat, asta vreau să-ți ofer!

— Dar eu vreau să trăiesc! — țipă Automatei. Vreau să trăiesc! Să trăiesc, m-auzi?!

— A, atunci e vorba nu de ceea ce simți, ci de ceea ce dorești — răspunse liniștit Wuch. Vrei să trăiești! Ei bine, să știi că n-ai să trăiești, căci nu poți, așa cum am mai arătat. Totul este cum vei înceta să trăiești: în chinuri grele și lungi sau ușor, pe nesimțite, sorbind o înghițitură de apă…

— Destul! Nu vreau! Afară! Afară! — țipă din răsputeri Automatei, sărind în sus cu pumnii strânși.

— Ei, dar asta ce mai e? — întrebă Wuch. Las la o parte forma jignitoare a ordinului, dar cum de te poți exprima atât de nechibzuit? Cum poți să strigi la mine „afară”? Ce, eu am picioare, cu care să pot merge? Sau măcar mâini, ca să mă pot târî? Doar știi foarte bine că nu. Dacă vrei să scapi de mine, fii bun și scoate-mă din urechea asta care, te asigur, nu e deloc cel mai plăcut loc din lume, și aruncă-mă unde vrei!

— Bine! — țipă, roșu de furie, Automatei. Asta am să și fac! Dar degeaba scotoci și scormoni în ureche cu degetul. Prietenul lui era prea bine fixat și nu-l putea scoate cu nici un chip, deși își scutura capul ca un nebun.

— Pare-se că nu ține — se auzi glasul lui Wuch, după o bucată de vreme. Cred că n-o să ne putem despărți, deși atât tu, cât și eu vrem lucrul acesta. Dacă-i așa, atunci trebuie să ne-mpăcăm cu acest fapt, căci faptele au întotdeauna dreptate. Asta se referă, în treacăt fie spus, și la situația ta din momentul de față. Vrei să trăiești cu orice preț. Cred că e o dovadă de imprudență, dar fie și așa, cum vrei tu. Dă-mi voie să-ți arăt ce te așteaptă, căci întotdeauna cunoscutul e mai bun decât necunoscutul. Mânia, care te macină acum, o să cedeze curând locul unui sentiment de disperare neputincioasă, iar disperarea, după un alt șir de încercări zadarnice de a te salva, va fi urmată de o apatie totală. În vremea asta puternica arșiță a soarelui, care până și pe mine mă ajunge, în acest loc umbrit al persoanei tale, va usca, în conformitate cu legile implacabile ale fizicii și chimiei, va usca, zic, tot mai mult întreaga ta făptură. Mai întâi ți se va topi unsoarea încheieturilor și la cea mai mică mișcare vei scârțâi, vei hârâi îngrozitor, bietul de tine! Apoi, când țeasta ți se va aprinde de atâta jar, vei zări cercuri rotitoare de diferite culori, dar acestea nici nu vor fi măcar asemănătoare curcubeului, căci…

— Taci odată, călăule! — strigă Automatei. Nu vreau să aud ce-o să se întâmple cu mine! Taci și nu mai scoate o vorbă, ai înțeles?!

— Nu e nevoie să țipi așa. Știi bine că te aud chiar dacă-mi vorbești în șoaptă. Așadar, nu vrei să cunoști chinurile care te așteaptă în viitor? Pe de altă parte vrei acest viitor? Ce lipsă de logică! Bine, am să tac atunci. Remarc numai că greșești, vărsându-ți mânia asupră-mi, de parcă eu aș fi vinovat de soarta ta demnă de plâns. Cauza acestei nenorociri a fost, după cum știi, furtuna; eu însă, prietenul tău, când mă gândesc că o să fiu de față la chinurile care te așteaptă, la tot acest spectacol, împărțit pe acte, al suferințelor și morții tale, ți-o spun sincer, nu-mi face nici o plăcere. Mă cuprinde, într-adevăr, groaza gândindu-mă ce se va întâmpla când uleiul…