Stanislaw Lem - Ciberiada

Și spunând acestea, pocni zdravăn din călcâie. Îl puse apoi pe electroprietenul său pe o stâncă și sări pe el cu toată greutatea corpului și, ca să fie mai sigur, se mai și răsuci pe călcâiul potcovit, care scrâșni. Wuch nu scoase o vorbă, numai stânca trosni puțin, ca sfredelită. Aplecându-se, Automatei văzu că grăuntele era neatins, doar stânca se găurise nițel sub el, iar Wuch stătea frumușel în găurică.

— Ce, ești atât de zdravăn? Las’ că găsim noi o piatră mai tare! — bombăni el și începu să alerge prin toată insula, căutând cei mai mari bolovani de bazalt și de porfir, ca să-i slujească drept nicovală pentru Wuch. În timp ce îl pisa sub călcâi, îi vorbea cu o liniște prefăcută sau îl ocăra cât îl ținea gura, crezând că i se va răspunde într-un fel, că va fi rugat, implorat să înceteze. Dar lui Wuch nici nu-i păsa. Văzduhul răsuna doar de ecourile unor izbituri surde, de scrâșnetele pietrelor sfărâmate și de blestemele înverșunate ale lui Automatei. Convingându-se până la urmă că lui Wuch nu-i fac nici un rău chiar și cele mai teribile lovituri, Automatei, slăbit și înfierbântat, se așeză din nou pe mal, cu electroprietenul în pumn.

— Chiar dacă n-am să pot să te strivesc — îi spuse cu stăpânire prefăcută în care tremura însă o mânie ascunsă — fii sigur că o să am eu grijă de tine, așa cum se cuvine. Ai să aștepți mult și bine vasul salvator, iubitule, fiindcă am să te arunc în fundul mării, unde ai să zaci până-ntr-a șaptea veșnicie. O să ai timp berechet să-ți depeni plăcutele gânduri într-o singurătate atât de deplină! N-o să ai parte de alt prieten, fii sigur!

— Drăguțule, — începu iarăși Wuch — cu ce poate să-mi dăuneze șederea pe fundul mării? Tu cugeți după sistemul de gândire al unei ființe muritoare. De aici greșelile tale. Trebuie să-nțelegi că ori marea va seca poate cândva, ori fundul ei se va ridica asemenea unui munte și se va uni cu continentul. Dacă asta se va întâmpla peste o sută de mii de ani sau peste milioane de ani, pentru mine n-ar importanță. Nu numai că sunt indestructibil, dar și peste măsură de răbdător, după cum ai putut să observi chiar și după liniștea cu care am suportat nebunia ta. Și să-ți mai spun ceva: n-am răspuns la vorbele tale, lăsându-te să mă cauți, fiindcă am vrut să-ți cruț forțele. Am tăcut și când săreai cu picioarele pe mine, ca nu care cumva, printr-o vorbă necugetată, să-ți ațâț mânia, căci asta ți-ar fi făcut și mai rău.

Auzind această nobilă pledoarie, Automatei începu să tremure cuprins de o nouă furie.

— Am să te zdrobesc! Praful și pulberea se va alege din tine, ticălosule! — răcni el, reluându-și dansul nebun pe stânci, săriturile și loviturile. De data aceasta însă îl acompaniau cuvintele ironic binevoitoare ale lui Wuch:

— Nu cred c-ai să reușești, dar încearcă! Poftim! Încă o dată! Nu așa, c-ai să obosești prea repede! Cu amândouă picioarele! Așa, și hop, sus! Hop-șa! Sări mai sus, îți spun, atunci puterea loviturii crește! Nu mai poți? Adevărat? Ce, nu merge? Ei, vezi, așa, așa! Aruncă piatra cât mai de sus! Așa, așa! Ia alta! Nu găsești una mai mare? Încă o dată! Țup-țup, dragă prietene! Ce păcat că nu pot să-ți fia de folos! De ce te-ai oprit? Ai obosit atât de repede? Păcat… Ei, dar nu-i nimic… Mai aștept, să-ți tragi sufletul! Să te mai răcorească cleacă vântulețul ăsta…

Automatei se trânti cu zgomot pe pietre, privi cu ură nestăpânită la grăuntele de metal din palma deschisă și asculta, vrând-nevrând, ce-i spunea:

— Dacă n-aș fi electroprietenul tău, aș spune că te porți rușinos. Vasul s-a scufundat din cauza furtunii, te-ai salvat odată cu mine, te-am slujit cu sfaturile mele, cum m-am priceput, și fiindcă n-am născocit vreun mijloc de a ne salva, pentru că nu există, te-ai înverșunat, iar în schimbul sincerelor mele sfaturi, vrei să mă distrugi, pe mine, singurul tău tovarăș. Ce-i drept, în felul acesta ai acum măcar un scop în viață. Doar pentru atât și tot îmi datorezi recunoștință. Interesant, va să zică, gândul că eu voi trăi totuși șl după moartea ta te umple de ură…

— O să vedem noi cât o să mai trăiești! — rosti printre dinți Automatei. Încă nu mi-am spus ultimul cuvânt.

— Ei, nu, că ești nemaipomenit! Știi ce? Mai încearcă și altfel. Pune-mă pe catarama curelei tale. E de oțel, și otelul este desigur mai tare decât stânca. Poți să încerci, deși sunt convins că nici asta n-ajută. Totuși, sunt bucuros că-ți mai dau un sfat…

Automatei șovăi la început, dar până la urmă ascultă de vorbele prietenului său. Tot degeaba, căci nu reuși decât să găurească pe ici, pe colo, catarama, sub puternicele sale lovituri. Când văzu una ca asta, Automatei căzu în cea mai neagră melancolie și, disperat, istovit cu totul, privea în neștire la fărâma de metal, care îi vorbea cu un glas subțirel:

— Și te mai numești ființă inteligentă, pe toți zeii! Uitați-vă la el, se dă de ceasul morții fiindcă nu poate să măture de pe suprafața pământului singura făptură care-i este apropiată pe întinderea asta pustie. Spune-mi, nu ți-e rușine, dragul meu Automiță?

— Taci, gunoi palavragiu! — șuieră naufragiatul.

— De ce să tac? Dacă ți-aș fi dorit răul, aș fi tăcut de mult, dar eu sunt, pe mai departe electroprietenul tău. Am să-ți țin tovărășie în chinurile morții ca un prieten nedespărțit. De-ar fi să umbli în patru labe și tot n-ai să mă arunci în mare, iubitule, fiindcă totdeauna în momentele importante e mai bine să ai puțin public. Voi fi martorul agoniei tale, care astfel va fi mult mai plăcută decât în neagra singurătate. Mai importante decât orice sunt sentimentele, indiferent care. Ura față de mine, adevăratul tău prieten, îți dă puteri, te face mai îndrăzneț, îți înaripează sufletul, dă gemetelor tale un sunet curat și convingător, îți sistematizează convulsiile și pune ordine în fiecare din ultimele tale clipe. Și asta nu-i puțin lucru… În ceea ce mă privește, îți făgăduiesc că n-am să vorbesc mult și n-am să comentez nimic, altfel fără să vreau, te-aș putea distruge cu totul prin nemăsurata mea prietenie, pe care n-ai suporta-o, pentru că, într-adevăr, ai un caracter nesuferit. Dar, până la urmă, tot am s-o scot la capăt cu tine, deoarece, răspunzând cu bunătate răutăților tale, te voi distruge, salvându-te astfel de tine însuți — și fac asta din prietenie, repet, nu din orbire, căci simpatia nu mă împiedică să văd urâciunea firii tale… Aici fu întrerupt de un răcnet ieșit brusc din pieptul lui Automatei.

— Un vapor! Un vapor! Uri vapoooor! — urla el înnebunit și, sărind în sus, începu să alerge pe mal încolo și încoace, aruncând pietre în apă, dând din mâini și urlând cât îl ținea gura până ce răguși, de fapt fără nici un rost, pentru că vasul se apropia, evident, de insuliță, ba chiar trimise spre ea o barcă de salvare.

După cum se dovedi mai târziu, căpitanul vasului pe care se aflase Automatei reușise, încă înainte de naufragiu, să trimită o radiogramă, cerând ajutor. Și astfel toată marea începu să fie colindată de numeroase nave, iar una din ele pornise spre insuliță. Când barca ajunse aproape de mal, Automatei vru la început să se urce singur în ea. Dar, după o clipă de gândire, se întoarse în fugă după Wuch. Se temea că acesta o să strige, o să fie auzit, și asta ar atrage întrebări neplăcute, poate chiar și acuzații din partea electroprietenului. Ca să evite toate acestea, îl apucă pe Wuch, dar neștiind unde și cum să-l ascundă, îl băgă la repezeală din nou în ureche. Urmară scene mișcătoare de bun venit și recunoștință, în timpul cărora Automatei făcu cât mai mult zgomot, căci se temea ca nu cumva vreunul din marinari să audă glasul lui Wuch. Electroprietenul vorbea fără întrerupere, repetând întruna: