Stanislaw Lem - Ciberiada

— Nu, deocamdată mi-ajunge unul — răspunse Automatei. Dar aș mai vrea să știu la ce-mi poate folosi? Să-mi ajute într-o situație grea din viață?

— Mai încape vorbă, doar pentru asta e făcut! — răspunse blând inventatorul. Îi puse în palmă un pumn de boabe cu străluciri metalice, făcute din metale rare și continuă: Bineînțeles, nu poți să contezi pe un ajutor în sens fizic, căci nu despre un asemenea ajutor e vorba. Sfaturi bune, sugestii folositoare, judecăți bine chibzuite, observații încurajatoare, preveniri, avertismente, ca și cuvinte de îmbărbătare, concluzii care-ți dau încredere în propriile forțe, cugetări adânci, care-ți permit să faci față oricărei situații grele, chiar primejdioase — iată numai o mică parte din repertoriul electroprietenilor mei. Sunt devotați trup și suflet, credincioși, totdeauna treji, fiindcă niciodată nu dorm, și, în afară de asta, peste măsură de rezistenți, estetic și, după cum vezi, foarte comozi! Ei, ce zici, iei numai unul?

— Da — răspunse Automatei. Dar ia spune-mi, te rog, ce o să se întâmple dacă o să mi-l fure cineva? O să se-ntoarcă la mine? Sau îl va duce pe hoț la pierzanie?

— A, asta nu! — răspunse inventatorul. O să-i slujească și lui, la fel de devotat și atent, cum ți-a slujit și ție mai înainte. Nu-i poți cere prea mult, dragul meu Automiță. El n-o să te părăsească când ești la ananghie dacă nici tu nu-l părăsești. Dar asta n-o să se-ntâmple dacă îl pui în ureche și îl acoperi totdeauna cu vată…

— Bine — se învoi Automatei. Dar cum trebuie să-i vorbesc?

— Nu-i nevoie să-i vorbești deloc. E de ajuns să-i șoptești ceva și te aude perfect. Cât privește numele lui, să știi că-l cheamă Wuch. Nu trebuie să-i spui mai mult.

Îl cântări pe Wuch, inventatorul primi în schimb un briliant frumos, iar robotul, liniștit că are acum un tovarăș, un suflet apropiat pentru drumul cel lung, porni cu el în lume.

Era foarte plăcut să călătorești cu Wuch. Dacă doreai, acesta te trezea în fiecare dimineață, fluierându-ți la ureche un cântecel vesel. De asemenea, povestea tot felul de istorioare nostime. Dar Automatei îi porunci să se potolească atunci când se află în societate, deoarece ce din jur începură să-l bănuiască că se cam scrântise, fiindcă în răstimpuri izbucnea în râs fără vreo pricină. Așa a călătorit Automatei mai întâi pe uscat, ajungând până la malul mării, unde-l aștepta un vas alb, frumos. Nu avea prea multe asupra lui, așa că se urcă cât ai clipi din ochi în barca primitoare și, mulțumit, salută semnalul care anunța ridicarea ancorei și începutul marii călătorii. Câteva zile vasul alb pluti vesel pe valuri, spre razele unui soare blând, iar noaptea se legăna în lumina argintie a lunii, până când într-o bună dimineață, izbucni o furtună nemaipomenită. Valurile, de trei ori mai înalte decât catargele, loveau în vasul care trosnea din toate încheieturile. Marea urla atât de înfricoșător, că Automatei nu auzi nici un cuvințel, din toate câte i le șoptea, fără îndoială, Wuch în aceste clipe grele, ca să-l liniștească. Deodată ceva trosni puternic, apa sărată năvăli în cabină și sub privrea plină de spaimă a lui Automatei, vasul începu să se sfărâme în bucățele.

Alergă pe punte, așa cam se afla, dar abia apucă să sară în ultima barcă de salvare, că un val uriaș izbi vasul, trăgându-l în adâncurile oceanului care fierbea. Membrii echipajului dispărură și ei și Automatei se pomeni singur-singurel în barca de salvare din mijlocul mării furioase, și tremura, așteptând clipa când următorul val va îneca barca ce sălta ca o coajă de nucă. Vântul urla, ploaia cădea în torente din norii grei și el nu izbutea să audă ce-i tot șoptea Wuch. Deodată, la orizont, prin ceață, apărură niște contururi nelămurite, spălate de o spumă albă. Era țărmul unui pământ necunoscut, de care se loveau valurile. Scârțâind, barca se opri între pietre, iar Automatei, ud până la piele, murat, se îndreptă cu ultimele puteri, abia ținându-se pe picioare, spre interiorul acestui ținut, cât mai departe de valurile oceanului. Se trânti la pământ sub o stâncă și, frânt de oboseală, se cufundă într-un somn adânc.

Îl trezi un fluierat ușor. Era Wuch, care-i amintea de prezența lui prietenească.

— A, ce bine că ești aici, Wuch dragă! Abia acum văd ce bine e că te am lângă mine, mai bine zis chiar în mine! — strigă Automatei, trezindu-se din adânca uitare.

Se uită în jur. Soarele ardea, marea era încă agitată, dar nici pomeneală de valurile acelea cumplite, de nori și ploaie. Din păcate, o dată cu furtuna pierise și vasul, se vede că aceasta își făcuse serios de cap în timpul nopții, căci luase cu sine și bărcuța căreia îi datora salvarea. Automatei se ridică în picioare și începu să alerge de-a lungul țărmului, dar după numai zece minute ajunse în același loc din care plecase. Se găsea pe o insulă pustie, pe deasupra și foarte mică. Situația nu era deloc îmbucurătoare. Dar ce-i păsa câtă vreme îl avea cu el pe Wuch! Îl anunță îndată asupra situației și îi ceru sfatul.

— Mda, iubitule! — zise Wuch — nu-i o situație prea plăcută! Stai să mă gândesc mai serios. De fapt, ce-ți trebuie?

— Ei, ce-mi trebuie? De toate: ajutor, salvare, haine, ceva de mâncare. Aici nu se află nimic în afară de nisip și stânci!

— Hm! Așa crezi? Ești sigur de asta? N-ai găsit pe plajă vreo ladă de pe vasul înecat, aruncată de valuri, plină de instrumente, cărți interesante, haine de tot felul și praf de pușcă?

Automatei alergă în susul și în josul plajei, dar nu găsi nimic, nici măcar o surcică din vasul care se scufundase.

— Cum, nu e chiar nimic? Hm, foarte ciudat. Bogata literatură despre viața pe insulele pustii arată clar că naufragiatul găsește întotdeauna topoare, cuie, apă de băut, ulei, cărți sfinte, pile, clești, puști și multe alte lucruri folositoare. Dar dacă nu-s, nu-s. Poate găsești măcar vreo ascunzătoare bună printre stânci.

— Nici asta nu se găsește

— Nu? Ei, asta-i chiar nemaipomenit. Atunci, fii bun și urcă-te pe cea mai înaltă stâncă, poate zărești ceva în jur!

— Îndată — strigă Automatei și se urcă pe stânca abruptă din mijlocul insulei. Încremeni: insula vulcanică era înconjurată din toate părțile de nemărginirea mării!

Cu glas pierit îi povesti lui Wuch cele văzute, îndreptându-și cu mâna tremurândă vata din urechi, ca să nu-și piardă prietenul. „Ce noroc că n-a căzut când s-a scufundat vasul” — își zise și, simțindu-se iarăși obosit, se așeză pe stâncă, așteptând nerăbdător ajutorul prietenului.

— Fii atent, prietene! Iată sfaturile pe care mă grăbesc să ți le dau în această situație grea! — se auzi în sfârșit mult așteptatul glăscior al lui Wuch. Pe baza calculelor pe care le-am făcut, am ajuns la concluzia că ne aflăm pe o insulă necunoscută, pe un recif sau pe un vârf al unui lanț de munți submarini, care ies încet din adâncuri și se vor uni cu continentul peste trei sau patru milioane de ani.

— Lasă-mă-n pace cu milioanele, spune ce facem acum?! — țipă la el Automatei.

— Insulița se găsește departe de rutele vapoarelor. Șansa apariției vreunui vas prin apropiere este de unu la patru sute de mii.

— O, cerule! strigă disperat naufragiatul. E groaznic! Atunci ce mă sfătuiești să fac?

— Am să-ți spun imediat, dacă n-ai să mă mai întrerupi. Du-te la țărmul mării și intră în apă cam până la piept. În felul acesta n-ai nevoie să te apleci prea mult, ceea ce ar fi incomod. Apoi bagă capul în apă și trage în tine atâta apă cât poți. E amară, știu, dar n-o să- dureze mult. Mai ales dacă în același timp ai să mergi prin apă. Atunci devii greu, iar apa sărată, umplându-ți corpul, va întrerupe procesele organice și în felul acesta îți vei pierde repede viața. Datorită acestui fapt vei evita chinurile îndelungate ale șederii pe această insuliță, ca și moartea lentă, ba chiar pierderea facultăților mintale care te poate amenința înainte de moarte. Ai putea chiar să iei câte o piatră grea în fiecare mână. Nu e neapărată nevoie, dar…