Stanislaw Lem - Ciberiada

— Ce-i asta? Unde mă aflu? Cine a îndrăznit să tabere asupra mea? Cine ești tu, creatură oribilă? Să știi că ai să pieri înșurubată, dacă nu-mi dai imediat drumul!

Nevasta meșterului, zărind cele trei decorații de aur țopăindu-i prin față, țipând și amenințând cu coada, se înspăimântă atât de tare, încât vru să fugă. Se repezi spre ușa podului, dar cum Dioptric se rotea mereu în jurul ei, înjurând-o în fel și chip, ea se împiedică de o treaptă a scării și, alunecând, căzu cu scară cu tot. În cădere își frânse gâtul, iar scara, răsturnându-se, nu mai sprijini ușa podului, care se închise. În felul acesta Dioptric rămase închis în pod, izbindu-se de toți pereții și cerând zadarnic ajutor.

Spre seară Froton se întoarse acasă și se miră că nevasta nu-l așteaptă cu parul în prag. Dar când intră în casă o văzu moartă și-i păru tare rău, căci era simțitor din fire. Se gândi însă că întâmplarea e spre binele său, mai ales că putea să folosească corpul soției pentru piese de schimb, ceea ce era foarte rentabil. Se așeză deci pe dușumea, luă o șurubelniță și începu s-o demonteze pe răposată, când auzi de undeva, de sus, niște strigăte pițigăiate.

— Aha — își zise. Recunosc glasul ăsta, e al Marelui Programator al regelui, care a poruncit ieri să fiu dat afară din palat și nici nu mi-a plătit, încă. Dar cum o fi ajuns în podul meu?

Puse scara la ușa podului, se urcă și întrebă:

— Dumneavoastră sunteți, Înălțimea Voastră?

— Da, eu! — strigă Dioptric. Eu sunt, cineva m-a răpit și m-a închis într-o cutie, pe care pe urmă a deschis-o o femeie care s-a speriat și a căzut din pod, iar ușa s-a închis și eu am rămas aici. Dă-mi drumul, oricine ai fi, pe Marea Matriță, și am să-ți dau tot ce vrei!

— Am mai auzit cuvintele astea, să mă ierte Înălțimea Voastră, și știu câte parale fac — răspunse Froton — fiindcă eu sunt meșterul pe care ai poruncit să fie dat afară. Îi spuse apoi cum un curtean l-a chemat la el, i-a cerut să nituiască cutia și s-o lase pe un câmp de gunoaie din afara orașului. Dioptric înțelese că trebuie să fi fost vreunul dintre miniștrii regelui, desigur Amassid. Începu să-l roage, să-l implore pe Froton să-i dea drumul din pod, dar acesta îl întrebă cum poate să se mai încreadă în cuvintele lui?

Și abia atunci când Dioptric se jură pe toți sfinții că o să-i dea fata de nevastă, meșterul deschise ușa și, luându-l pe Dioptric cu două degete, cu decorații cu tot, îl duse în palat. Tocmai atunci ceasurile bătură ora douăsprezece de amiază și urma să înceapă marea festivitate a scoaterii din cuptor a fiului regelui. În mare grabă Dioptric atârnă, alături de cele trei decorații din care se compunea, Marea Stea a tuturor mărilor, pe o panglică brodată cu valuri, și o porni în fugă spre palatul inoxizilor. Iar Froton se duse spre încăperile unde se afla Aurentina, înconjurată de doamne de onoare, cântând la electrodrâmbă. Cum se văzură, se și plăcură. Tocmai se auzea fanfara din turnurile palatului, când Dioptric ajunse la marea poartă, în spatele căreia începuse festivitatea. La început străjile nu-l lăsară să treacă, dar recunoscându-l după decorații îi deschiseră poarta.

Dar când poarta se deschise, s-a făcut un curent subacvatic care pătrunse în sala tronului, îi luă pe Amassid, pe Minogar și pe Filonaut, căci tare mai erau micșorați, și-i purtă până în bucătărie, unde, în timp ce strigau după ajutor, se învârtiră puțin deasupra chiuvetei, căzură înăuntru și, prin meandre subterane, ajunseră în afara orașului. Până să se scuture de noroi, să se curețe și să se întoarcă la palat, festivitatea se și terminase.

Dar același curent subacvatic, care-i târâse cu el pe cei trei miniștri, îl luase șl pe Dioptric și-l învârtise în jurul tronului cu atâta putere, încât sârmulița de aur care-l încingea plesni și toate decorațiile, cu Steaua tuturor mărilor cu tot, zburară cât colo, iar micul aparat îl lovi în viteză pe rege drept în frunte. Regele se miră tare mult când din această fărâmă se auzi un glas subțire:

— Maiestate! Iertare! N-a fost vina mea! Eu sunt Dioptric Marele Programator…

— Ce sunt glumele astea prostești tocmai acum? — strigă regele și trânti aparatul, care căzu pe podea, iar marele majordom, deschizând festivitatea cu trei bătăi din bastonul său de aur, fără să vrea, îl sparse în bucăți mărunte. Prințul ieși din cuptor și privirea îi căzu pe peștișorul electric, care înota în cușca de argint de lângă tron; fața i se lumină, căci îl plăcea tare mult ființa asta măruntă. Festivitatea se apropia de sfârșit, prințul se urcă pe tron, luând locul lui Hidrops. De atunci deveni domn al argonauților și mare filozof, deoarece începu să cerceteze cu pasiune problemele inexistenței, căci pe lume nu se poate închipui ceva mai mic decât ea. Și stăpâni cu dreptate, luându-și numele de Neantofil, iar micii peștișori electrici erau mâncarea lui preferată. Froton o luă de soție pe Aurentina și, la rugămintea ei, repară corpul de smarald al lui Dioptric, care zăcea în pivniță, și-i puse la loc creierul ascuns în dulap. Văzând că nu mai au ce face, Marele Programator și ceilalți miniștri slujiră de atunci cu credință noului rege, iar Aurentina și Froton, care fusese numit Mare Tinichigiu al Coroanei, trăiră ani mulți și fericiți.

UN ROBOT, care tocmai se pregătea să plece într-o lungă și primejdioasă călătorie, află despre o mașinărie foarte folositoare, pe care inventatorul ei o numise prietenul electric. Se gândi că-i va fi mai ușor în călătorie, dacă va avea alături un tovarăș, fie el chiar și o mașină. De aceea se duse la inventator și-l rugă să-i povestească totul despre prietenul electric.

— E o plăcere pentru mine să te-ajut — îi răspunse inventatorul. (După cum știți, în basme toți se tutuiesc, nici chiar balaurilor nu li se spune „domnule” doar regilor trebuie să li te adresezi cu pluralul maiestății). Spunând acestea, scoase din buzunar un pumn de grăunțe metalice, ca niște bobite de plumb.

— Ce-i asta? — se miră robotul.

— Da’ mai întâi spune-mi cum te cheamă, fiindcă am uitat să te-ntreb la locul cuvenit din basmul ăsta — ceru inventatorul.

— Mă numesc Automatei.

— A, e prea lung pentru mine, am să-ți spun Automiță.

— Bine, dar asta vine de la Automa… Ei, fie și așa, dacă-ți place viața.

— Iată așadar, dragul meu Automiță, în fața ta un pumn de electroprieteni. Trebuie să știi că, de meserie, sunt miniaturizator. Adică prefac instalațiile mari și grele în altele mici și ușor de manevrat. Fiecare din aceste grăunțe este un concentrat de gândire electrică, deosebit de multilaterală și inteligentă. Nu-ți spun că sunt genii. Ar fi o exagerare, ca într-o reclamă mincinoasă. Ce-i drept, intenția mea este să creez niște genii electrice adevărate și n-am să-mi găsesc odihna până nu voi meșteri genii atât de mici, încât să-i poți purta în buzunar cu miile. Abia atunci când voi izbuti să-i torn în saci și să-i vând cu kilogramul, voi putea spune că mi-am atins scopul. Dar să lăsăm planurile mele de viitor. Deocamdată vând electroprieteni cu bucata. Și nu scump. Cer pentru unul atât cât cântărește în briliante. Trebuie să recunoști că e un preț destul de modest, având în vedere că poți să-ți pui un asemenea electroprieten în ureche, de unde el poate să-ți șoptească tot felul de sfaturi bune și să-ți ofere orice fel de informații. Uite, ai aici o bucățică de vată cu care să-ți astupi urechea, ca prietenul tău să nu cadă când apleci capul într-o parte. Ce zici, îl iei? Dac-ai vrea o duzină ți i-aș lăsa mai ieftin…