Stanislaw Lem - Ciberiada

Dioptric fu de acord, iar meșterul îi deșurubă capul, puse emisfera minții de cristal în burtă, nitui totul la loc, căpătă cinci ducați, apoi servitorul îl scoase din palat. Ieșind, zări într-una din odăi pe Aurentina, fiica lui Dioptric, toată numai aur și argint, iar figura ei zveltă, scoțând sunete de clopoțel la fiecare pas, i se păru mai frumoasă decât orice pe lume. Se întoarse acasă, unde-l aștepta nevasta cu parul în mână. Și atunci se porni un scandal, de se auzea până în stradă, iar vecinii spuseră:

— Oho! Asta-i vipera aia de nevastă a lui Froton, îl croiește iarăși pe bărbată-su!

În vremea asta, Dioptric, tare bucuros de cele întâmplate, se duse la palat. Regele se miră puțin văzându-și ministrul fără cap, dar acesta îl lămuri că e o modă nouă.

Pe Amassid însă îl cuprinse frica, pentru că toată viclenia ieșise la iveală, și, când ajunse acasă, făcu la fel ca și dușmanul lui. Din clipa aceea se porni între ei o întrecere nemaipomenită: începură să-și deșurubeze înotătoarele, branhiile și spinările metalice, așa că după o săptămână fiecare din ei putu să intre sub masă fără să se aplece. Dar și ceilalți doi miniștri știau foarte bine că viitorului rege îi vor plăcea numai ființele cele mai mici și vrând-nevrând începură și ei să-și micșoreze statura. Până la urmă ajunseră să nu mai aibă nimic de deșurubat. Disperat, Dioptrie trimise servitorul să i-l aducă pe meșter.

Mult se mai miră Froton, aflat acum în fața ministrului din care nu mai rămăsese aproape nimic, când acesta îi ceru cu încăpățânare să-l micșoreze și mai mult.

— Luminate stăpâne — îi zise el, scărpinându-se în cap. Cred că n-a mai rămas decât o ultimă soluție. Cu îngăduința Înălțimii Voastre, am să vă scot creierul..

— Nu! Ce, ai înnebunit? — țipă la el Dioptric, dar meșterul se grăbi săl lămurească:

— Creierul îl punem la păstrare în palat, într-un loc sigur. De pildă, uite, în dulapul ăsta, iar Înălțimea Voastră o să aibă numai un receptor micuț și un microfonaș; prin ele, Înălțimea Voastră va fi legată electromagnetic cu propria sa minte.

— Înțeleg! — zise Dioptric, căruia ideea începu să-i surâdă. Atunci fă ce crezi că trebuie să faci!

Froton îi scoase creierul, îl băgă într-un sertar al dulapului, închise sertarul cu o cheiță, cheița o dădu lui Dioptric, iar în burtă îi băgă un aparat micuț și un microfon la fel de mic. Dioptric era acum atât de mititel, că aproape nu se mai vedea; rivalii lui tremurară de ciudă văzându-l; se miră și regele, dar nu spuse nimic. Minogar, Amassid și Filonaut apelară atunci la mijloace de-a dreptul disperate. Se topiră din zi în zi văzând cu ochii și apoi începură să facă ce a făcut și Dioptric: își ascunseră creierul fiecare pe unde putu, sub pat, în birou, și rămaseră ca niște pufușoare strălucitoare, cu coadă și cu câte o pereche-două de decorații, nu cu mult mai mici decât ei înșiși.

Și iar trimise Dioptric pe servitor după meșterul Froton; când acesta ajunsese în fața lui, îi strigă:

— Trebuie să faci ceva! Neapărat trebuie să mă micșorezi, cu orice preț, altfel o să fie rău!

— Înălțate stăpâne! — răspunse meșterul, făcând o plecăciune adâncă în fața lui Dioptric care abia se mai vedea între brațele rezemătoare ale fotoliului — e nemaipomenit de greu și nu știu dacă, de fapt, e posibil.

— Nu vreau să știu nimic! Fă ce-ți spun! Trebuie! Dacă vei reuși să mă micșorezi, să ajung atât de mic, încât să nu mă întreacă nimeni, îți voi îndeplini orice dorință!

— Dacă Înălțimea Voastră îmi garantează pe cuvânt de onoare că așa va fi, atunci am să fac tot ce-mi va sta în putință — răspunse Fronton, pe care, brusc, îl străfulgeră un gând, iar în piept parcă cineva i-ar fi turnat cel mai curat aur, căci de multe zile nu se putea gândi la nimic altceva decât la daurita Aurentina și la clopoțeii de cristal, pe care, pare-se, îi ascundea în piept.

Dioptric își dădu cuvântul. Atunci Froton luă ultimele trei decorații, care atârnau pe micul piept al marelui programator, făcu din ele o cutiuță cu trei pereți, puse înăuntru minusculul aparat, mic cât un ducat, legă totul cu o sârmuliță de aur, mai adăugă la capăt o tăbliță de aur pe care o modelă după forma cozii lui Dioptric, și spuse:

— Gata, Înălțimea Voastră! După aceste însemnate decorații fiecare o să recunoască fără greutate Persoana Înălțimii Voastre. Datorită acestei tăblițe veți putea să înotați, iar aparatul acesta micuț vă va face legătura cu mintea ascunsă în dulap.

Tare se mai bucură Dioptrie.

— Spune-mi, ce vrei? Cere, spune, ai să capeți totul!

— Vreau să-mi dați de soție pe fiica Înălțimii Voasstre, daurita Aurentina!

Dioptric se mânie strașnic și, înotând în jurul lui Froton, împroșcându-l ca ocări, sunându-și decorațiile, îl numi hoț nerușinat, pușlama, pierde-vară, apoi porunci să fie alungat din palat. După aceea se îmbarcă într-o șalupă subacvatică și porni spre rege.

Când Minogar, Amassid și Filonaut văzură cum arată acum Dioptric pe care-l recunoscură numai după frumoasele decorații care-l compuneau, dacă nu mai socotim și codița, îi cuprinse o furie nemaipomenită. Ca specialiști în probleme electronice, înțeleseră că va fi greu să meargă mai departe în acțiunea de miniaturizare, iar a doua zi urma să aibă loc nașterea solemnă a prințului, care nu putea fi amânată cu nici un chip. Atunci Amassid se înțelese cu Filonaut ca în clipa când Dioptric se va întoarce în palatul său, să sară asupra lui, să-l răpească și să-l lege, ceea ce nu va fi greu, deoarece nimeni nu va observa dispariția unei persoane atât de mici. Zis și făcut. Amassid pregăti o cutie veche de tinichea și se furișă cu ea în spatele stâncilor de corali, pe lângă care urma să treacă șalupa lui Dioptric. Când acesta se apropie, servitorii mascați îi ieșiră pe neașteptate în cale și, până să-i sară în ajutor lacheii săi, Dioptric fu acoperit cu cutia și răpit. Amassid închise îndată căpăcelul cutiei, pentru ca marele programator să nu poată ieși afară și, tot vorbindu-i în batjocură și râzând de el, se întoarse repede acasă. Își zise totuși că aici nu e bine să-l țină pe prizonier; tocmai atunci se auzi în stradă un glas strigând:

— Capete nituim! Burți, cozi, cefe bobinăm, șlefuim!

Se bucură la culme și îl cheamă pe meșter, care nu era altul decât Froton. Îi ceru să nituiască ermetic cutia, iar când termină, îi dădu un taler, spunându-i:

— Ascultă, meștere, în cutia asta e un scorpion de metal, pe care l-am prins în pivnița palatului meu. Ia-l și du-l dincolo de oraș pe câmpiile alea de gunoaie. Știi unde? Și ca să fie mai sigur, pune peste cutie și o piatră, ca să nu fugă cumva. Dar, pe Marea Matriță, să nu deschizi cutia, că ai să mori pe loc!

— Am să fac cum poruncești, stăpâne — spuse Froton, apoi luă cutia și plecă.

Îl cam miră pe Froton povestea asta și nu prea știa ce să creadă; scutură cutiuța și auzi ceva mișcându-se înăuntru.

„Ăsta nu poate fi un scorpion — își zise. Nu există scorpioni atât de mici. Ia să vedem ce o fi, dar răbdare, nu chiar acum”…

Se întoarse acasă, ascunse cutia în pod, o acoperi cu tot felul de tinichele vechi, ca să n-o descopere nevastă-sa, și se duse să se culce. Dar nevasta băgase de seamă că a ascuns ceva sus, așa că a doua zi, când el plecă de acasă, ca să strige pe uliță: „Capete bobinăm! Cozi nituim”, ea alergă repede în pod, găsi cutia și, ascultând-o, auzi niște sunete metalice. „A pușlamaua, banditul! zise. Uite ce-i în stare! Să ascundă de mine niște comori!” Repede făcu o gaură în cutie, dar nu zări nimic înăuntru, așa că despică cutia cu o daltă. Numai ce o înclină puțin, când și văzu lucind decorațiile lui Dioptric, din aur curat. Tremurând de nestăpânită lăcomie, scoase capacul cu totul, și atunci Dioptric, care zăcuse ca mort, căci capacul de tablă îi împiedicase contactul cu creierul aflat în dulapul din palat, se trezi brusc, recăpătă legătura cu creierul și strigă: