Stanislaw Lem - Ciberiada

— A, tot nu vrei să taci? Sau nu poți, monstru nesuferit? — urlă Automatei și se plesni peste urechea în care stătea înfipt prietenul său. O, de-aș avea măcar o crenguță sau o frântură de băț, cu care să te scot, aș face-o imediat și te-aș strivi sub călcâi!

— Cum, vrei să mă distrugi? — spuse trist Wuch. Într-adevăr, nu meriți să ai un electroprieten, nici măcar o altă ființă care să te compătimească frățește!

Automatei se înfurie peste măsură și atât se certară, se dondăniră, fiecare având argumentele lui, până ce trecu vremea prânzului și bietul robot, slăbit de atâtea țipete, sărituri și gesticulații, căzu fără puteri pe marginea stâncii, oftând din când în când fără speranță văzând întinderea pustie a oceanului. De câteva ori luă o scamă de nor de deasupra orizontului drept fumul unui vapor, dar Wuch se grăbi să-i spulbere iluziile, amintindu-i de șansa de unu la patru sute de mii, ceea ce îi provocă lui Automatei alte accese de disperare și de furie, mai ales că de fiecare dată, după cum se dovedea, Wuch avea dreptate. În sfârșit, se așternu între ei o liniște deplină. Naufragiatul privea acum la umbrele lungi ale stâncilor, mângâind nisipul alb al plajei. Într-un târziu Wuch întrerupse tăcerea:

— De ce nu spui nimic? Au și început cumva să-ți zboare pe dinaintea ochilor cercurile acelea de care pomeneam?

Automatei nici nu catadicsi măcar să răspundă.

— Aha! — continuă Wuch de unul singur. Deci nu sunt numai cercurile, ci, după toate probabilitățile, și acea stare de apatie pe care am reușit s-o prevăd atât de exact. Ciudat lucru! Ce nechibzuită creatură este ființa inteligentă, mai ales când e constrânsă de împrejurări! Se găsește pe o insulă pustie, pradă pieirii, îi dovedești, așa cum doi și cu doi fac patru, că moartea i-e inevitabilă, îi arăți o portiță de ieșire din această situație, și ea… nimic. Oare îmi va fi recunoscătoare pentru toate astea? Nici pomeneală! Ființa asta trage nădejde, și dacă n-o mai are și nici n-o mai poate avea se agață de aparențe și preferă mai degrabă să intre în vâltoarea nebuniei decât în apa care…

— Încetează odată cu apa asta! — urlă răgușit Automatei.

— Țineam să subliniez doar lipsa ta de rațiune — răspunse Wuch. Nu te îndemn la nimic. Dacă vrei să mori încet sau mai bine-zis să nu faci nimic ca să împiedici o astfel de moarte, trebuie să chibzuiești bine. Frica de moarte este o mare greșeală, față de ceea ce îți recomand și care merită mai degrabă o apologie! Ce poate fi oare pe măsura perfecțiunii inexistenței? Ce-i drept, agonia care precede moartea nu este un fenomen prea plăcut, dar, pe de altă parte, până acum încă n-a existat nimeni atât de slab cu firea, încât să n-o suporte și să nu reușească să moară de-a binelea, până la urmă. Deci moartea nu este un lucru demn de evidențiat, atâta vreme cât orice slăbănog, măgar sau canalie o poate înfăptui. Mai mult, dacă oricine se poate descurca în fața morții (și trebuie să recunoști că așa este, eu cel puțin n-am auzit de cineva care să nu fi reușit), atunci mai bine să te delectezi cu gândul la atotmilostivul neant, care te așteaptă de îndată ce-i treci pragul. Când, dacă nu încă în timpul vieții, se cuvine să-ți imaginezi pe îndelete toate privilegiile, înlesnirile și plăcerile de care ai parte în clipa morții?! Gândește-te numai o clipă: nici o luptă, nici o grijă, nici temeri, nici chinuri ale sufletului sau trupului, nici o întâmplare nefericită, și toate astea la ce scară! De-ar fi să se adune toate forțele răului împotrivă-ți, tot nu te-ar putea atinge! O, e cu adevărat incomparabilă siguranța dulce a celui mort! Și dacă mai adăugăm că moartea nu este ceva trecător, nedurabil, că nimic n-o poate întrerupe, n-o poate mișca din loc, atunci plăcerea este cu atât mai mare…

— De-ai crăpa odată — rosti cu glas slab Automatei, întovărășind aceste cuvinte laconice cu o înjurătură tasată.

— Îmi pare rău, dar nu se poate! — răspunse pe loc Wuch. Nu numai invidia egoistă (căci nu există nimic mai presus de moarte, după cum am spus), dar și cel mai curat altruism mă îndeamnă să-ți țin tovărășie în neant. Dar, de fapt, eu nu pot crăpa, cum spui, fiindcă inventatorul m-a făcut indestructibil, probabil ca să-și potolească ambiția sa de constructor. E adevărat, când mă gândesc că o să zac, năpădit de sarea mării, în cadavrul tău care se va descompune încet-încet, când mă gândesc că o să zac așa și o să vorbesc de unul singur mă cuprinde tristețea. Și cât o să am de așteptat până o să apară acel vas, primul din cele patru sute de mii, care, în conformitate cu calculul probabilităților, va acosta, în sfârșit, pe această insuliță!…

— Cum?! N-ai să te prăpădești aici, ca mine?! — strigă Automatei, trezit din amorțeală de aceste cuvinte. Deci tu ai să trăiești, pe când eu… O, n-o să se întâmple una că asta! Niciodată! Niciodată! Niciodată!

Și sărind în sus cu un răcnet teribil, începu să se zbată, să-și scuture capul, să scormonească în ureche, făcând în același timp cele mai ciudate mișcări cu tot corpul, dar degeaba. În timpul acesta Wuch țipa cât îl ținea gura:

— Dar termină odată! Ce, ai înnebuit? Cred că-i încă prea devreme! Bagă de seamă, ai s-o pățești! O să-ți rupi o mână sau o să-ți scrântești vreun picior! Fii atent la spinare! N-are nici un sens! Ar fi altceva dac-ai putea, așa, dintr-o dată, știi… Dar să te schilodești doar!… Ți-am spus că sunt indestructibil! Degeaba te chinuiești, chiar dacă m-ai scoate de-acolo, n-ai să poți să-mi faci nici un rău, adică nici un bine am vrut să spun, căci, așa cum am spus pe larg până acum, moartea este ceva demn de invidiat. Au! Termină odată! Cum poți să sari așa întruna?

Dar Automatei se zbătea mai departe, fără să ia în seamă nimic, ajungând chiar să se lovească cu capul de stânca pe care stătuse mai înainte. Și se izbi atâta, de îi ieșiră scântei din ochi și fum pe nări. Până la urmă, Wuch se rostogoli pe neașteptate din ureche și se opri între pietre, cu un strigăt slab de ușurare că totul s-a terminat. Automatei nu observă imediat cât de eficace fuseseră eforturile sale. Trântindu-se pe pietrele încinse de soare, se odihni o clipă și, incapabil de a mai mișca o mână sau un picior, mormăi:

— Nu-i nimic, e o slăbiciune trecătoare. Dar las’ că te scot eu, te prind eu sub călcâi, iubite prietene, ai auzit? Hei! Dar ce-i asta?!

Se opri brusc, așezându-se, căci simți un gol în ureche. Se uită în jur, fără a se dumiri prea bine și, îngenunchind, începu să-l caute febril pe Wuch, răscolind pietrișul mărunt.

— Wuch! Wuuuuch! Unde ești? Răspunde — strigă el îngrozit.

Dar Wuch, fie din prudență, fie din altă cauză, tăcu chitic. Automatei începu atunci să-l încânte cu cele mai dulci cuvinte. Îl asigură că și-a schimbat părerea, că unica lui dorință este să asculte bunele sfaturi ale elctroprietenului său și să se înece, dar ar vrea doar să mai audă o dată laudele aduse morții. Dar nici asta nu folosi la nimic. Wuch tăcea ca mormântul. Atunci bietul naufragiat, blestemând de toți sfinții, începu să cerceteze sistematic piatră cu piatră tot terenul. Tocmai voia să lepede un pumn de pietriș pe care-l frământase în mână, când, privindu-l mai atent, sări în sus de bucurie. Printre pietricele îl descoperi pe Wuch, care arunca luciri mate, potolite, de grăunță metalică.

— A! Te-am găsit, puișorule! Ești aici, fărâmiță de prieten! Ești în mâna mea, iubitule, prea veșnicule! — șuieră el, ținându-l strâns între degete pe Wuch, care nu zicea nici pâs. Ei, ia să vedem cum stăm cu soliditatea ta, cu veșnicia ta, hai să le punem la încercare. Poftim!