Stanislaw Lem - Ciberiada

— Ei, asta-i bună, cu adevărat ceva neașteptat! Un caz la patru sute de mii… Ai avut noroc, n-am ce zice! Cred că acum relațiile noastre vor fi iarăși dintre cele mai bune, mai ales că nu ți-am refuzat nimic în cele mai grele clipe. În afară de asta sunt discret și… ce a fost și nu mai este nu se spune în poveste!

Când, după o lungă călătorie, vasul acostă ia țărm, Automatei îi cam uimi un pic pe cei prezenți, exprimându-și dorința, neînțeleasă de nimeni, de a vizita cea mai apropiată oțelărie, ca să vadă cum lucrează ciocanul pneumatic. Se povestește că în timpul vizitei s-a purtat destul de ciudat. Apropiindu-se de nicovala de oțel din hala cea mare, începuse să dea din cap din toate puterile, de parcă ar fi vrut să-și scoată creierul prin ureche. Ba chiar sărea într-un picior; cei de față se făcură că nu văd nimic, socotind că o ființă salvată nu de mult dintr-o asemenea nenorocire poate să manifeste cele mai inexplicabile extravagante, provocate de deranjarea echilibrului mintal. Ce-i drept, mai târziu Automatei și-a schimbat felul de viață de altădată, vădind tot felul de manii, care de care mai ciudate. Ba aduna substanțe explozive, încercând o dată să efectueze o explozie chiar în propria sa locuință. L-au împiedicat însă vecinii, adresându-se autorităților. Nitam-nisam începu să colecționeze ciocane și pietre de carborund, iar cunoscuților le spunea că intenționează să construiască un nou tip de mașină pentru citirea gândurilor. Mai târziu deveni un solitar și căpătă obiceiul de a vorbi tare cu sine însuși, ba uneori se auzea cum, alergând prin casă, monologa în gura mare și arunca tot felul de vorbe semănând a înjurături.

În sfârșit, după mulți ani, căzând pradă unei noi obsesii, începu să cumpere saci întregi de ciment. Făcu din ciment o sferă uriașă și, când aceasta se întări, o duse într-un loc necunoscut. Se spunea că se angajase ca paznic la o mină părăsită și că aruncase în ea, într-o noapte, imensul bloc. Apoi, până la sfârșitul zilelor sale, umbla prin împrejurimi și nu era gunoi, cât de mic, pe care să nu-l adune și să nu-l arunce în fundul minei pustii. Cu adevărat, avea obiceiuri tare ciudate, dar majoritatea celor ce se spuneau pe seama lui nu merită, pare-se, nici o atenție. Căci e greu de crezut că toată viața a purtat în fundul sufletului o ură de neîmpăcat față de elcctroprietenul său, căruia îi datora atât de mult…

GLOBARES, domnitorul Eparidei, chemă odată la el pe trei dintre cei mai mari înțelepți și le spuse:

— E într-adevăr groaznică soarta acelui rege care a cunoscut tot ce se poate cunoaște, așa încât tot ce i se spune sună a gol ca un ulcior crăpat! Aș vrea să fiu uimit, dar mor de urât, caut emoții dar ascult povești serbede, cer lucruri neobișnuite și mi se oferă doar lingușeli respingătoare. Luați aminte, voi, înțelepți! Azi am poruncit să se taie capul tuturor măscăricilor și bufonilor, tuturor sfetnicilor, și oficiali și de taină. Aceeași soartă vă așteaptă și pe voi de nu-mi veți împlini porunca. Fiecare dintre voi trebuie să-mi povestească cea mai ciudată istorie pe care o știe, și, dacă nu-mi va stârni nici râsul, nici lacrimile, nici uimirea și nici tulburarea, dacă nu mă voi desfăta și nici nu mă va pune pe gânduri, unde îi stau picioarele îl va sta și capul!

Regele făcu un semn, și înțelepții auziră pașii de fier ai halebardierilor, care-i înconjurară, cu săbiile scoase, lucind ca niște flăcări. Îngroziți, își dădură coate, căci nici unul din ei ne dorea să aibă parte de mânia regelui și să-și pună capul sub securea călăului. Primul începu:

— Luminate stăpâne! Cea mai ciudată istorie din tot Cosmosul, văzut și nevăzut, este fără îndoială povestea acelui trib astral care în cronici este numit tribul opacilor. De când se pomenesc, opacii au făcut totul pe dos, altfel decât ființele dăruite cu inteligență. Strămoșii lor s-au așezat pe Urdruria, o planetă vestită prin vulcanii ei; în fiecare an, ea naște noi lanțuri de munți și atunci e zguduită de niște spasme teribile, încât nimic nu mai rămâne în picioare. Și ca nenorocirea să fie deplină, cerul le-a mai trimis pe cap an val de meteoriți să le ciopârțească globul; două sute de zile pe an acesta izbește în planetă cu puhoaie întregi de berbeci de piatră. Opacii (care pe atunci încă nu se numeau așa) ridicară construcții de fier și de oțel; ei înșiși se înfășurară în multe foi de oțel, ajungând să semene cu niște movile blindate, mișcătoare. Dar prăpăstiile, care se căscau în timpul cutremurelor, înghițeau cetățile de oțel, iar ciocanele meteoriților le striveau armurile. Când pieirea întregului popor deveni iminentă, înțelepții se adunară la sfat. Primul grăi: „Poporul nostru n-o să mai reziste mult așa; nu există altă cale de salvare decât transmutația. Solul se deschide în fața noastră, deci, ca să nu ne prăvălim în aceste hăuri, fiecare opac trebuie să ia o formă conică, iar când meteoriții se vor prăbuși asupră-ne atunci fiecare trebuie să se întoarcă cu vârful în sus. Dacă vom fi conici, nu vom păți nimic”.

Al doilea rosti: „Nu e bine așa. Dacă solul se va căsca larg, atunci va înghiți și conul, iar meteoritul care va cădea pieziș îl va străpunge dintr-o parte. Ideală e forma sferică, pentru că atunci când solul va începe să se cutremure, sfera se va rostogoli singură, iar meteoritul căzând, va izbi oblu și va ricoșa; trebuie deci să ne transformăm în așa fel, încât să ne rostogolim într-un viitor mai bun”.

Al treilea spuse: „Sfera poate și ea să fie strivită sau înghițită ca orice formă materială. Nu există scut să nu fie străpuns de tăișul unei săbii puternice, nici sabie care să nu se știrbească, lovindu-se de un scut tare. Materia, fraților, este o veșnică schimbare, o veșnică mișcare și transformare. Ea nu este durabilă și nu în ea trebuie să sălășluiască ființele care pe drept se fălesc cu inteligența lor, ci în ceea ce este neschimbător, veșnic și perfect, deși temporar”.

„Dar ce poate fi asta?” — întrebară ceilalți înțelepți.

„Nu vă răspund altfel decât prin faptă!” — spuse al treilea. Și, de față cu ei, începu să se dezbrace. Își scoase mantia de deasupra, încrustată cu cristale, apoi pe cea de a doua, turnată în aur, următoarea de argint, își scoase suprafața craniului și a pieptului, apoi se demontă tot mai repede și mai în amănunt, de la degete trecu la încheieturi, de la încheieturi la șuruburi, de la șuruburi la sârmulițe, la toate fărâmițele, până ce ajunse la atomi.

Și începu atunci înțeleptul să-și smulgă atomii din care era făcut, și-i smulgea atât de iute, că nu se putea vedea nimic în afară de topirea și dispariția lor. Lucra cu atâta îndemânare și se grăbea atât de tare, încât, în prezența celorlalți înțelepți, muți de uimire, rămase o perfectă inexistență. Acolo unde înainte era un atom, acum nu mai era acel atom, unde cu o clipă în urmă erau șase, apăru lipsa acelor șase, unde era un șurub acum era lipsa șurubului, la fel de fidelă și cu nimic deosebită de acesta. Și așa a ajuns să devină vid, orânduit la fel cum înainte era orânduit plinul lui; și inexistența sa era o existență netulburată, căci el acționa atât de repede și manevra cu atâta îndemânare, încât nici o părticică, nici un intrus material nu păta cu prezența sa actuala lui perfectă absență! Și ceilalți îl văzură ca un gol; îi recunoscură ochii după absența culorii negre, fața după lipsa lucirii albăstrii, iar mâinile și picioarele după degetele și încheieturile dispărute! „În acest mod, fraților — rosti Prezentul Absent — prin activă întrupare în neant vom atinge nu numai o mare imunitate, dar și nemurirea. Căci numai materia se schimbă, iar neantul n-o însoțește pe drumul continuei nesiguranțe, de aceea perfecțiunea se află în inexistență, nu în existență, și se cuvine să devii cea dintâi, nu cea de a doua!”