Stanislaw Lem - Ciberiada

În acest moment, pentru prima dată regele Globares ridică sprâncenele a mirare și cu atenție sporită se porni să asculte vorbele înțeleptului, care continuă așa:

— Cosmosul este format din stele. Asta sună destul de serios, dar dacă vom cântări lucrurile mai profund, e greu să-ți oprești un zâmbet. La drept vorbind, ce sunt stelele? Niște bile de foc, atârnând în noaptea veșnică. Un tablou în aparență patetic. Dar prin natura lui oare? Nici vorbă, ci numai datorită dimensiunilor. Dimensiunile nu pot însă, numai prin ele însele, să hotărască asupra importanței fenomenului. Oare mâzgălelile unui cretin, de pe o foaie de hârtie cât un șes întins, devin prin aceasta un lucru deosebit?

Prostia multiplicată nu încetează de a fi prostie; se intensifică doar caracterul ei vizibil. Cosmosul este o mâzgăleală de puncte uriașe! Oriunde te uiți, oriîncotro tinzi — nimic altceva! Monotonia Creației pare a fi cel mai banal și plictisitor concept pe care ți-l poți închipui. Un nimic făcut din puncte — și așa mereu, la nesfârșit. Cine ar meșteri ceva atât de neingenios, dacă ar fi să-l realizeze abia acum? Poate numai un cretin. Să luăm întinderile nesfârșite ale pustiului și să le punctăm ici și colo, la nimereală. Cum ai putea oare să-i atribui ordine și măreție unei asemenea lucrări! Te silește să cazi în genunchi în fața ei? Poate din cauza disperării că n-o poți anula. E doar rezultatul unui autoplagiat, făptuit la început, iar acel început a fost la rândul său acțiunea cea mai irațională cu putință. Întrucât, ce poți să faci cu o pană în mână, având în față o foaie albă de hârtie, dar neștiind, neavând nici cea mai slabă idee cu ce s-o umpli? Cu desene? Mă rog, dar trebuie să știi ce să desenezi. Dar dacă n-ai nimic în vedere? Dacă ești lipsit de cea mai mică scânteie de imaginație? Atunci, pana lăsată singură deasupra hârtiei, fără să vrei o va atinge și va lăsa o urmă, un punct. Și punctul, odată lăsat pe hârtie, va crea un model sugestiv prin faptul că, în afară de el, nu mai există absolut nimic și că, printr-un mic efort, acel model poate fi repetat la nesfârșit. Repetat, dar cum? Punctele pot forma o oarecare construcție. Dar dacă nici asta nu se poate? Atunci nu mai rămâne altă soluție decât, scuturând, în această neputință, pana, și stropind cu picături de cerneală, să umpli hârtia oricum, cu puncte aruncate la nimereală.

Spunând acestea, înțeleptul luă o foaie mare de hârtie și, înmuind pana în călimară, o stropi de câteva ori, după care scoase de sub haină harta cerului și le arată pe amândouă regelui. Asemănarea era izbitoare. Miliarde de punctulețe se vedeau pe hârtie, mai mari și mai mici, căci uneori pana stropise mai din belșug, alteori mai puțin. Iar cerul pe hartă era aidoma.

Regele privea de pe tron ambele foi de hârtie și tăcea. Iar înțeleptul continuă:

— Ai învățat, Maiestate, că Universul este o construcție minunată, solidă, maiestuoasă în măreția ei. Dar privește această construcție demnă de laudă, omniprezentă, omniseculară. Nu este ea oare opera unei prostii extreme, nu este ea oare în contradicție cu gândirea și ordinea? De ce n-a observat oare nimeni asta până acum? — vei întreba. Deoarece prostia se află pretutindeni. Dar această universalitate merită cu atât mai mult să fie luată în râs, un râs detașat, al revoltei și eliberării. N-ar fi deloc greșit să se scrie, în acest spirit, un Pamflet la adresa Universului, pentru ca această operă a celei mai înalte nechibzuințe să primească ceea ce merită, iar de acum încolo să fie însoțită nu de corul de proslăvire, ci de râsul ironic.

Regele asculta, încremenit, iar înțeleptul, după o clipă de tăcere, zise mai departe:

— Ar fi de datoria fiecărui învățat să scrie un asemenea pamflet, de n-ar trebui să amintească de prima cauză care a provocat nașterea acestei stări, demne doar de o ironică compătimire și care poartă numele de Univers. Și asta s-a întâmplat atunci când Nemărginirea era încă pe de-a-ntregul pustie, și aștepta numai fapte creatoare, iar lumea, născându-se din ceva mai puțin decât neantul, prin neant a scos la iveală abia un pumn de corpuri îngrămădite, asupra cărora stăpânea stră-stră-străbunicul tău, Allegoric. El a plănuit atunci un lucru nebunesc și imposibil: să înlocuiască Natura în opera ei infinit de răbdătoare și potolită! El a hotărât să creeze, în locul ei, un Cosmos bogat, plin de minunătății de neprețuit. Dar pentru că nu știa să facă asta singur, a poruncit să se construiască o mașină inteligentă care să-i săvârșească opera. Molohul acesta fu construit timp de trei sute și încă trei sute de ani, căci socoteala timpului era pe atunci alta decât acum. Nu s-au precupețit nici forțe, nici mijloace, și monstrul mecanic atinse dimensiuni și puteri parcă nelimitate. Când mașina fu gata, uzurpatorul porunci să fie pusă în funcțiune. Nu presimțea ce se va întâmpla. Datorită ambiției lui nemăsurate, mașina se născuse mult prea mare și prin aceasta, înțelepciunea ei, lăsând mult în urmă culmile inteligenței, depășind culmile geniului, se rostogoli într-o deplină descompunere a gândirii, într-o întunecime inexprimabilă de curente centrifuge, care sfâșiau orice conținut, astfel că acest monstru, dezlănțuit ca o metagalaxie, lucrând în vârtejuri de nedescris, se dezagregă, spiritualicește, încă de la primele cuvinte nerostite, și din acest haos care gândea, chipurile, prin cel mai teribil efort, haos în care grămezi de noțiuni nedezvoltate se învârteau în neant, din aceste zvârcoliri zadarnice începură să mustească prin prea supusele subsisteme de execuție ale colosului numai semne de punctuație, lipsite de sens! Deci ea nu era cea mai inteligentă mașină dintre toate, Cosmocreator Omnipotens, ci o ruină născută din nechibzuită uzurpare, care în semn că fusese destinată unor fapte mari, reușea să gâlgâie numai niște puncte. Ce s-a întâmplat atunci? Regele aștepta atotîndeplinirea care să-i confirme planurile, cele mai îndrăznețe planuri pe care le-a plăsmuit vreodată o făptură gânditoare. Și nimeni nu cuteza să-i arate că se afla la izvoarele unei bolboroseli fără sens, a unei agonii mecanice. Dar imensitățile, supuse orbește, ale mașinilor executate erau gata să îndeplinească orice poruncă. Ele începură să scoată ritmic din substanța materială ceea ce în spațiul tridimensional corespunde tabloului bidimensional al punctului, adică sfere. Și, repetând fără încetare unul și același lucru, trimiteau în abisurile pustiului una după alta sfere de foc. Și așa, în ritmul bâlbâielii, a luat naștere Cosmosul! Deci stră-stră-străbunicul tău a fost creatorul Universului, dar totodată a fost și creatorul unei prostii, ale cărei dimensiuni nimic na le va mai atinge vreodată. Nimicirea unei asemenea opere va fi, fără îndoială, un lucru mult mai înțelept și, înainte de toate, dorit și intenționat în mod conștient, ceea ce despre Creație nu se poate afirma. Asta-i tot ce aveam să-ți explic, Maiestate, urmaș al lui Allegoric, constructorul lumilor.

Când regele le dădu filozofilor drumul, încărcându-i de onoruri, mai ales pe cel bătrân, cel ce izbutise dintr-un condei să-i prezinte cea mai mare laudă și cea mai mare insultă deopotrivă, unul dintre discipoli, un tânăr învățat, rămânând între patru ochi cu bătrânul, îl întrebă cât adevăr există în povestirea lui.

— Ce pot să-ți spun? — zise bătrânul. Ceea ce am spus nu izvorăște din știință. Știința nu se ocupă cu asemenea proprietăți ale existenței cum este ridicolul. Știința lămurește ce este lumea, dar s-o scoată la capăt cu ea, asta poate numai arta. Ce știu cu adevărat despre nașterea Cosmosului? Un pustiu atât de întins poate fi umplut cu legende și mituri. Am dorit, prin mitizare, să ating limitele neverosimilului și cred că am fost aproape de el. Și tu știi asta, deși vrei numai să întrebi dacă, într-adevăr, Cosmosul e caraghios. Dar la întrebarea aceasta fiecare trebuie să găsească singur răspunsul.