Stanislaw Lem - Ciberiada

„Ei, drace! Dar covorașele astea sunt roase, de-a dreptul chele, or unchiul… unchiul era și el chel… Nu se poate! Înapoi! Înapoi! Să mă trezesc! Trezirea! — se gândi el. Sunați trezirea, afară din visul meu!” — vru el să strige, dar când totul pieri, nu fu deloc mai bine. Se prăvăli din vechiul vis într-unul nou, care îl visase înaintea acestuia, apoi în altul mai dinainte. Totul se învolbura în el, prefăcându-se pe față, în trădare; steagurile, ca niște mănuși, din steaguri regale se preschimbau în steaguri negre, decorațiile erau doar niște dungi, ca niște foi de ceapă tăiate, iar din surlele aurite nu răsunau semnale de luptă, ci râsul unchiului, nechezând a prevestire rea. Regele urlă cu glasul a o sută de clopote, striga la oșteni să-l împungă cu lăncile ca să-l trezească!

„Ciupiți-mă! țipa el cât îl ținea gura. Vreau să mă trezesc! Să mă trezesc!” dar degeaba.

Și iarăși se sili să treacă din visul regicid, trădător, în visul monarhist. Dar visele se înmulțiseră în el precum câinii. Îi umblau prin cap ca șoarecii. Unele clădiri molipseau cu coșmare pe celelalte; se răspândea în el pe furiș, tiptil, încetișor, ceva îngrozitor, nu se știe ce. Clădirile electronice cu o sută de etaje visau numai vârfuri și stârvuri, sârme și râme; în fiecare substație personală, o bandă de rude punea ceva la cale, în fiecare amplificator chicotea unchiul; tremurau casele și din ele musteau sute de mii de urmași, pretendenți la tron, fățarnici infanți mucoși, uzurpatori sașii. Și deși nici unul nu știa dacă este ființă visată sau care visează, cine și cui îi apare în vis, de ce și ce o să iasă din toate astea, cu toții fără excepție aveau de gând să tabere pe Murdas să mi-l coboare de pe tron, să-l doboare, să-l omoare, să-l suie în spânzurătoare, trupu-i să-i îndoaie, capul să i-l taie. Dar încă nu-i făceau nimic, pentru că nu puteau să cadă de acord între ei cu ce să înceapă. Și așa, în lavine, curgeau gândurile regelui, încât de atâta supratensiune scapără o flacără. Un foc adevărat, nu ca în vis, ci cel mai adevărat cu putință, cuprinse cu vâlvătăile lui de aur ferestrele persoanei regelui, și regele Murdas se descompuse în o sută de mii de vise pe care nu le mai lega nimic în afară de incendiu. Și arse așa multă, multă vreme…

REGELE BLINDATUS avea o fată a cărei frumusețe întrecea strălucirea bijuteriilor coroanei; flăcările aruncate de chipul ei ca oglinda întunecau ochii și mintea, iar când se plimba, până și din fierul cel mai obișnuit săreau scântei electrice. Vestea despre ea ajunsese până la cei mai îndepărtați aștri. Despre ea auzi și Ferrițius, moștenitorul tronului ionizilor, și fu cuprins de dorința de a se uni cu ea pe veci, și nimeni și nimic să nu-i mai poată despărți. Când își destăinui gândul tatălui său acesta se întristă foarte tare și spuse:

— Fiul meu, nebunească hotărâre luat-ai. Să știi că niciodată nu se va-mplini!

— De ce, iubite tată și rege? — întrebă Ferrițius îngrijorat, la auzul acestor cuvinte.

— Nu știi oare — spuse regele — că prințesa Cristala a jurat să nu se mărite cu nimeni altcineva decât cu o față palidă?

— Cu o față palidă! — strigă Ferrițius. Ce-o mai fi și asta? N-am mai auzit despre o asemenea ființă!

— Tocmai asta-i greșeala ta, fiule — răspunse regele. Află deci că această rasă a galaxiei s-a născut pe cât de tainic, pe atât de rușinos. Asta s-a întâmplat pe vremea când stricarea a cuprins corpurile cerești: în ele au apărut vapori și amestecuri umede-reci din care s-a născut neamul fețelor palide. Dar nu dintr-o dată. La început au fost ca un fel de mucegai și se târau; apoi s-au revărsat din ocean pe pământ, devorându-se unul pe altul. Și cu cât devorau mai mult, cu atât se înmulțeau mai tare. Până la urmă s-au ridicat în picioare, după ce și-au atârnat conținutul lor lipicios pe schele de calcar, și au început să construiască mașini. Din aceste strămașini s-au născut mașinile inteligente, care, la rândul lor, au creat mașini înțelepte, iar acestea au născocit mașini perfecte, căci atât atomul, cât și galaxia sunt o mașină, și în afară de mașină, care este veșnică, nu există nimic.

— Amin! — răspunse Ferrițius mașinal, cuvântul fiind o simplă formulă religioasă.

— Neamul acesta de păstoase fețe palide s-a ridicat, până la urmă, și în cer pe aripile mașinilor — continuă bătrânul rege — schingiuind metalele nobile, chinuind dulcea electricitate și depravând energia nucleară. Strămoșul neamului nostru, marele Calculator Genetoforius, înțelese cât se poate de bine că fețele palide cam întrecuseră măsura. Și atunci începu să explice acestor tirani dibaci cât de rușinoasă este fapta lor, când pătează nevinovăția înțelepciunii cristalelor, înhămând-o la îndeplinirea scopurilor lor josnice, când înrobesc mașinile împotriva voinței acestora, dar nu găsi ascultare. Ele le vorbi despre etică, însă fețele palide îi răspunseră că este rău programat. Atunci strămoșul nostru creă algoritmul electroîntrupării și cu mare trudă întemeie neamul nostru, scoțând în acest fel mașinile din ghearele sclaviei fețelor palide. Înțelegi, deci, fiule, că nu poate fi vorba de pace sau unire între noi și ei. Noi viețuim sunând, scânteind și radiind, iar ei bâlbâindu-se, plescăind și poluând. Chiar și la noi se mai iscă câte o nebunie. O asemenea scrânteală s-a furișat în mintea Cristalei și i-a întunecat puterea de a deosebi binele de rău. De atunci nu primește pe nici unul dintre cei care vin să-i ceară mâna radioactivă, dacă nu spune că este o față palidă. Și dacă spune că este, atunci îl poftește în palatul pe care i l-a dăruit tatăl ei, regele Auranțius, și cercetează adevărul spuselor sale. Dacă descoperă că a mințit îl dă pe mâna călăului. Palatul ei este plin cu grămezi de schelete, la vederea cărora îți îngheață sângele, atât de crud se poartă această nebună cu îndrăzneții care visează la mâna ei. Renunță deci la gândurile tale, fiule, și mergi în pace!

Prințul se înclină în fața regelui, tatăl său, apoi se îndepărtă în tăcere. Dar gândul la Cristala nu-l părăsea, și cu cât se gândea mai mult la ea, cu atât o dorea mai tare. Într-o zi îl chemă la sine pe Polifazius, Marele Meșter al Coroanei, și, destăinunidu-și jarul din suflet, spuse:

— Înțeleptule! Dacă nici tu nu m-ajuți, nimeni altul n-o să mă mai poată ajuta, și atunci numărate fi-vor zilele mele, căci nu mă va mai bucura nici strălucirea emisiilor infraroșii, nici ultravioletul baletelor cosmice, și voi pieri dacă nu mă voi uni cu minunata Cristala!

— Slăvite prinț — răspunse Polifazius — n-am să-ți refuz cererea, dar trebuie s-o repeți de trei ori, ca să știu dacă aceasta este voința ta nestrămutată.

Ferrițius își repeta hotărârea de trei ori și atunci Polifazius spuse:

— Stăpâne, nu există altă cale decât să te înfățișezi înaintea prințesei travestit în față palidă!

— Bine, fă-mă atunci să fiu ca unul din ei! — strigă Ferrițius.

Văzând că dragostea întunecase mintea tânărului. Polifazius se înclină adânc în fața lui și o porni spre laboratorul său, unde începu să pregătească și să fiarbă tot felul de cleiuri cleioase și ape apoase. Apoi trimise o slugă la palatul regelui, spunându-i: