Stanislaw Lem - Ciberiada

— Ai fost înșelată, prințesă. Așa-zisul Myamlak este în realitate un muritor de rând, nu o față palidă; adevărata față palidă este aceasta pe care ți-am adus-o eu! Și arătă spre cel adus, iar acesta își bombă pieptul păros, holbă ochii apoși și spuse:

— Fața palidă sunt eu!

Prințesa porunci să-i fie adus de îndată Ferrițius, iar când acesta se înfățișă alături de celălalt în fața ei, înșelăciunea fu dovedită. Ferrițius, deși lipit cu noroi, praf și cretă, deși uns cu ulei și clipocind ca apa, nu-și putea ascunde statura lui de electrocavaler, impunătoare, nici lărgimea umerilor de oțel, nici mersul răsunător. În schimb fața palidă a cibercontelui Ciberhazy era o adevărată aschimodie; când pășea parcă s-ar fi răsturnat niște hârdaie, privirea îi era ca o fântână plină de noroi, când respira, cu o respirație puturoasă, oglinzile se acopereau cu o ceață deasă, iar rugina năpădea îndată fierul. Atunci înțelese prințesa cât de scârboasă e o față palidă, care, când vorbea, i se mișca ceva în gură ca un vierme roșietic. Cristala văzu toate acestea, dar mândria ei nu o lăsa să arate tot ce simțea. Spuse deci:

— Să se ia la întrecere amândoi, și cel care va învinge mă va lua de soție…

Atunci Ferrițius îi spuse înțeleptului:

— Bătrâne, dacă am să m-arunc asupra prăpăditului ăstuia și am săl fac una cu noroiul din care s-a născut, atunci voi fie pierdut, căci noroiul va cădea de pe mine și oțelul va ieși la iveală; spune-mi ce să fac?

— Prințe — răspunse Polifazius — nu ataca, apără-te doar!

Amândoi coborâră în curtea palatului, fiecare cu sabia în mână. Fața palidă sări la Ferrițius, așa cum sare noroiul de baltă când calci în el. Dănțui în juru-i bolborosind, chircindu-se, suflând, apoi îl împunse cu sabia, care-i pătrunse prin coaja de tină uscată și se lovi de oțelul aflat dedesubt. Fața palidă se avântă atunci mai vârtos asupra prințului, și lovindu-se de el, se prefăcu în fărâme. Dar atinsă, tina uscată căzu de pe umerii lui Ferrițius, dezgolindu-i adevărata natură de oțel, iar acesta începu să tremure, așteptându-și pierzania. Dar în privrea cristalină a prințesei observă admirație și înțelese cât de mult i se schimbase sufletul.

Și astfel se uniră într-o legătură matrimonială, care este și durabilă și turnantă, unora spre bucurie și fericire, altora spre sărăcie și pieire. Și domniră multă vreme, fericiți, programându-și urmași nenumărați. Iar pielea feței palide, pe care o adusese cibercontele Ciberhazy, fu împăiată și depusă în Muzeul Coroanei spre veșnică amintire. Stă acolo și astăzi, umflată, năpârlită ici și colo, și mulți înțelepți cutează să susțină cum că totul a fost numai o părere, o joacă, că nici un fel de fețe palide morminte, nici un fel de nasturi moi sau ochi cleioși nu au existat și nu există pe lume. Cine știe? Poate că e o închipuire deșartă? Oare puține basme și mituri născocește norodul? Dar chiar dacă și aceasta a fost o istorie neadevărată, are totuși în ea un grăunte de învățătură, și fiind și amuzantă, merita să fie povestită.

Zakopane — Cracovia,

iunie — octombrie 1964.

CONSTRUCTORUL, TRURL meșteri odată o mașină în stare să facă orice lucru al cărui nume începea cu litera n. Când fu gata, o puse să facă, de probă, niște nasturi și niște năpârstoace, pe care-i înșiră pe o numărătoare, făcută tot de ea, apoi niște năvoade, niște nicovale și alte numeroase năzbâtii. Ea execută întocmai cele cerute, dar pentru că el nu era încă sigur de ea o puse să mai facă și alte felurite nimicuri și năzdrăvănii: niște nasuri, niște neutroni, pe urmă niște nimfe, ba chiar natrium. Pe acesta din urmă nu se pricepu să-l facă, și Trurl, foarte necăjit, îi ceru lămuriri.

— Nu știu ce-i asta — zise mașina. N-am auzit de așa ceva.

— Cum așa? Doar e sodiu. Un fel de metal, un element…

— Dacă îi spune sodiu, atunci e cu s, iar eu știu să fac numai lucruri care încep cu n.

— Dar pe latinește îi spune natrium.

— Iubitule — îi spuse mașina — dacă aș putea să fac toate lucrurile care încep ca n în toate limbile posibile, atunci aș fi Mașina Care Poate Totul Pentru Tot Alfabetul, pentru că un lucru oarecare, într-o anumită limbă străină, are, fără îndoială, și un nume care începe cu n . Nu se poate face orice după cum vrei, iar eu nu pot face mai mult decât m-ai învățat. Așa că n-am să fac nici sodiu.

— Bine — zise Trurl și-i ceru să facă un cer [1] în limba polonă niebo .

Mașina făcu îndată unul, nu prea mare, dar cu totul și cu totul albastru. Îl invită apoi pe meșterul Clapauțius, îl prezentă mașinii lăudându-i într-atât calitățile ei, încât Clapauțius se cam supără. Îl rugă pe Trurl să-i dea voie să-i comande și el ceva mașinii.

— Te rog — îi spuse Trurl — dar trebuie să fie ceva nu n.

— Cu n? întrebă Clapauțius. Bine. Să facă atunci știința [2] în limba polonă nauka .

Mașina începu să huruie și numaidecât piața din fața casei lui Trurl fu năpădită de savanți, unii se luau de păr, alții scriau de zor în niște cărți groase, iar alții le smulgeau cărțile și le făceau ferfeniță; mai încolo se zăreau ruguri aprinse, pe care se chinuiau martirii științei; pe alocuri parcă urla ceva, se ridicau fumuri ciudate ca niște ciuperci, iar întreaga mulțime vorbea în același timp, încât nu puteai desluși nimic; unii redactau memorii lungi, apeluri și alte documente, iar mai la o parte, sub picioarele celor ce urlau, stăteau câțiva bătrâni și scriau fără contenire, cu multă migală, pe vechi hârtii îngălbenite.

— Ei, ce zici, așa-i că nu-i rău? — strigă mândru Trurl. Este leit știința, trebuie să recunoști!

Clapauțius însă nu era mulțumit.

— Da de unde! Gloata asta înseamnă pentru tine știința? Știința e cu total altceva.

— Bine, spune tu ce înseamnă și mașina o s-o fabrice îndată! — se oțărî Trurl.

Dar Clapauțius nu știa ce să spună; se hotărî, până la urmă, să ceară mașinii să dezlege două probleme, iar dacă le va dezlega, va recunoaște că este ceea ce trebuie să fie. Trurl se învoi și Clapauțius îi ceru să facă inversul.

— Inversul! — strigă Trurl. A mai auzit cineva ce-i aia inversul?

— Cum nu? E opusul a ceea ce e totul — răspunse liniștit Clapauțius. A întoarce pe dos, n-ai auzit despre asta? Ei, nu te mai preface! Hei, mașină, apucă-te de treabă!

Dar mașina și începuse să lucreze. Făcuse mai întâi antiprotoni, apoi antielectroni, antineutroni, și lucrase atât de spornic, încât se adunase o cantitate nemăsurată de antimaterie, din care începu să se formeze încet o antilume, ca un nor strălucind ciudat pe cer.

— Hm — mormăi forate nemulțumit Clapauțius — ăsta să fie inversul? Să zicem că da… Treacă de la mine… Dar acum am să-i dau o a doua problemă: A-șină! Îți poruncesc să faci Nimicul!

Mult timp mașina nici nu se mișcă. Clapauțius începu să-și frece mâinile satisfăcut, iar Trurl îi spuse:

— Ei, și ce-i cu asta? I-ai spus să nu facă nimic, și nu face nimic!

— Nu-i adevărat. I-am spus să facă Nimicul, ceea ce e cu totul altceva.

— Asta-i bună! A face Nimicul și a nu face nimic e totuna.