Stanislaw Lem: Ciberiada

Cel mai în vârstă dintre savanți, Afnor, cercetă cu mare atenție ușa; se dovedi că încuietoarea ceda numai dacă s-ar fi pronunțat un anumit cuvânt. Nu-l știau și nici nu aveau de unde să-l știe. Încercară tot felul de cuvinte, ca de exemplu „Cosmos”, „Stele”, „Zbor veșnic”, dar ușa nici nu se clinti.

— Nu știu dacă e bine încercând să deschidem ușa fără știrea regelui Metameric — zise într-un sfârșit Afnor. Pe când eram copil am auzit o legendă despre niște ființe albe, care urmăresc în Cosmos orice făptură născută din metal și o distrug din răzbunare, pentru că…

Se întrerupse, căci, rostind aceste ultime cuvinte, zări cu groază, ca și ceilalți, cum ușa de pe marele perete al navei, până atunci nemișcată, se dădu la o parte. Cuvântul care o deschisese era „Răzbunare”.

Savanții cerură de îndată ajutor luptătorilor. Împreună cu ei și înarmați cu aruncătoarele de scântei, pătrunseră în întunecimea sufocantă și nemișcată a navei, luminând-o cu cristale albastre și albe.

Mașinăria era în bună măsură sfărâmată, așa că rătăciră multă vreme printre ruinele ei, căutând echipajul, dar nu găsiră nici o urmă. Se gândiră că poate nava este ea însăși o ființă inteligentă. Se mai întâmplase. Ca mărime, regele lor întrecea de mii de ori necunoscuta navă, și cu toate astea era totuși o făptură rațională. Dar releele gândirii electrice, pe care le descoperiră, erau mici și răsfirate; nava străină nu putea fi deci nimic altceva decât o mașină zburătoare și, fără echipaj, moartă ca o piatră.

Într-un ungher al cabinei de comandă, chiar lângă peretele blindat, cercetătorii dădură peste o baltă parcă de vopsea roșie, care le pătă degetele de argint când se atinseră de ea. Din balta aceea scoaseră zdrențele unor haine necunoscute, ude și roșii, și niște așchii, nu prea tari, de calcar. Nu știau de ce, dar frica îi cuprinse pe toți, cum stăteau așa, în întunericul străpuns de lumina cristalelor. Află și regele de întâmplarea asta și îndată trimise niște slujitori cu poruncă severă de a se distruge nava cu tot ce este în ea, dar mai cu seamă navigatorii străini să fie aruncați în focul atomic.

Cercetătorii au răspuns că nu găsiseră pe nimeni, doar întunericul, niște resturi sfărâmate, măruntaie de metal și niște praf pătat cu nițică vopsea roșie. Unul dintre trimișii regelui încremeni și porunci ca imediat să fie aprinse rugurile atomice.

— În numele regelui! — rosti el. Vopseaua roșie, pe care ați găsit-o, vestește pieirea! Prin ea trăiește moartea albă, ea care nu știe altceva decât să se răzbune pe făpturi nevinovate pentru simplul fapt că acestea există…

— Dacă asta e moartea albă, atunci nu ne mai temem de ea. Nava este moartă și oricine a călătorit cu ea a nimerit în inelul de recife defensive — răspunseră savanții.

— Fără de sfârșit este puterea acestor ființe palide, căci dacă pier, renasc de mai multe ori din nou, departe de sorii puternici! O, atomiști, faceți-vă datoria!

Spaima se strecură în inimile învățaților și cercetătorilor la auzul acestor cuvinte. Nu credeau în prorocirea sfârșitului, căci prea li se părea imposibil. Așa că scoaseră nava din lăcașul ei, o sfărâmară pe nicovale de platină, iar când se făcu fărâme, o cufundară în radiații tari, încât ea se transformă în miriade de atomi zburători, care tac veșnic, pentru că atomii n-au nici un fel de istorie, cu toții sunt la fel, fie că provin din cele mai puternice astre, din planete moarte sau din făpturi inteligente, bune sau rele, deoarece materia este aceeași în tot Cosmosul și nu de ea trebuie să te temi.

Apoi luară acei atomi, îi înghețară pe toți într-un bloc, îi expediară către stele și abia atunci își spuseră ușurați:

— Suntem salvați. Nimic nu ne mai poate amenința de-acum.

Dar când ciocanele de platină izbiră nava, iar aceasta se descompuse, o dată cu zdreanța de haină năclăită de sânge, din cusătura desfăcută căzu un spor nevăzut, atât, de mic, încât o sută ca el pot fi acoperiți de un singur fir de nisip. Și din acest spor, în timpul nopții, prin praf și pulbere, printre stâncile-grotelor apăru un muguraș; din el al doilea, al treilea, al o sutălea, răspândind în jur oxigen și umezeală, care hrănea rugina ce începu să se răspândească peste întinderea orașelor de cristal. Și firele nevăzute, ascunse în măruntaiele reci ale enteriților, începură să acționeze astfel, încât, atunci când se sculară, purtau de-acum moartea în ei. Și nu se împlini nici un an, până când toți zăceau la pământ. În peșteri se opriră mașinile, se stinseră focurile de cristal, rugina ca o lepră maronie cuprinse cupolele argintii, și când pieri și ultima picătură de căldură atomică, se așternu întunericul în care creștea un mucegai alb, pufos și umed, pătrunzând scheletele scrâșnitoare, intrând în țestele ruginite și împăienjenind orbitele stinse.

ASTRONOMII NE ÎNVAȚĂ că tot ceea ce există — nebuloase, galaxii, stele — se rotește în toate direcțiile și datorită acestei neîntrerupte vânzoleli Universul se dezvoltă de miliarde de ani.

Pe mulți îi miră din cale-afară această alergătură, dar dacă s-ar întoarce cu gândul înapoi, ar ajunge la concluzia că demult de tot, întregul Cosmos era concentrat într-un singur punct, ca o picătură astrală, și nu se știe cum s-a ajuns la explozia care durează și astăzi.

Și gândind așa, îi cuprinde curiozitatea. Ar vrea să știe ce a fost înainte, și nu pot dezlega această taină. Dar să vă spun cum a fost.

Pe vremea Universului dintâi, trăiau doi constructori, specialiști neîntrecuți în cosmologie. Nu era vreun lucru pe care să nu-l poată face. Totuși, ca să construiești ceva, trebuie mai întâi să ai planul acelui ceva, iar planul trebuie să-l concepi, altfel de unde să-l iei? Așa că cei doi constructori, Micromil și Gigațian, s-au tot gândit în ce chip ar putea afla dacă mai poate fi construit ceva în afară de ciudățeniile care le treceau prin cap.

— Eu pot să înfăptuiesc tot ce-mi trece prin minte — zise Micromil — dar prin minte nu îmi trece totul. Asta ne îngrădește pe amândoi. Adică nu putem gândi tot ceea ce poate fi gândit. Și se poate întâmpla ca tocmai un cu totul alt lucru, decât cel la care ne-am gândit și pe care-l înfăptuim, să fie vrednic de luat în seamă! Ce zici!

— Ai dreptate, desigur — răspunse Gigațian — dar care-i soluția, după părerea ta?

— Orice construim, construim din materie — răspunse Micromil. În ea zac toate posibilitățile; dacă plănuim o casă, construim o casă, dacă vrem un palat de cristal, atunci facem un palat, dacă vrem să facem o stea gânditoare, atunci croim o minte de foc, și izbutim să construim și steaua. La drept vorbind, există mai multe posibilități în materie decât în capetele noastre; ar trebui deci să-i facem materiei o gură, să ne spună ea singură ce se mai poate făuri din ea, poate ceva ce nici prin minte nu ne trece!

— Gura este necesară — fu de acord Gigațian — dar nu este suficientă, căci ea exprimă doar ceea ce are mintea în ea. Așa că nu numai gură trebuie să-i facem materiei, ci trebuie s-o facem să și gândească. Atunci, fără îndoială, ne va dezvălui toate tainele cu putință!

— Bine zici — răspunse Micromil. Merită să ne batem capul. Eu înțeleg lucrurile așa: deoarece tot ceea ce există este energie, din ea trebuie să făurim gândirea, începând de la ceea ce e mai mic, adică de la cuantă. Gândirea cuantică trebuie s-o închidem într-un recipient foarte mic, făcut din atomi. Deci, ca ingineri atomiști ce suntem, să punem totul în mișcare, continuând fără încetare micșorarea. Când voi putea cuprinde în buzunar o sută de milioane de genii, când vor încăpea acolo ușor cu toții, scopul va fi atins; geniile acelea se vor înmulți și orice pumn de nisip gânditor îți va spune, asemenea unui consiliu alcătuit din nenumărate persoane, ce și cum să faci!