Stanislaw Lem: Ciberiada

De întâmplările prin care a trecut la întoarcere, de luptele pe care a trebuit să le dea n-a mai vrut să pomenească, fiindcă i se făcuse dor de prințesă și se grăbea să se însoare și să se urce pe tron. Cu mare veselie regele și regina l-au condus în odăile prințesei, care tăcea ca o stâncă, scufundată într-un somn adânc. Erg se aplecă asupra ei, meșteri ceva lângă clapa deschisă de la piept, băgă ceva înăuntru, răsuci și îndată, spre bucuria mamei, a regelui și a întregii curți, prințesa deschise ochii și-i zâmbi izbăvitorului ei. Erg închise clapa, o lipi cu un plasture ca să nu se deschidă — observase că șurubelul îl pierduse în timpul luptei cu Poleandru Partabon, regele iatapurgilor. Dar nimeni nu băgă de seamă acest lucru. Păcat, pentru că în felul acesta s-ar fi convins și regele, și regina că el nu fusese plecat nicăieri, fiindcă de mic copil învățase să deschidă toate broaștele și încuietorile și datorită acestui fapt reușise s-o repare pe prințesa Electrina. Nu trecuse deci prin nici una din aventurile descrise. Așteptase doar, un an și șase săptămâni, ca să nu dea de bănuit că se întoarce prea repede. Pe de altă parte voise să se convingă că nici unul din rivalii săi nu se va mai întoarce. Abia atunci reapăru la curtea regelui Boludar, o trezi pe prințesă la viață, o luă de nevastă, se urcă pe tron și domni ani mulți și fericiți. Și niciodată minciuna lui nu ieși la iveală. Din asta reiese limpede că v-am spus adevărul și nu un basm, căci în basme virtutea învinge întotdeauna.

DEMULT, pe un drum întunecat și nebătut, la polul galactic, pe o insulă singuratică, stelară, se afla un sistem de șase sori; cinci dintre ei se roteau singuri, iar al șaselea avea o planetă din stânci de foc, cu un cer de jasp; pe această planetă trăia puternicul neam al argenșilor sau al argintiilor.

În munții negri ori prin văile albe se întindeau orașele lor, Ilidar, Bizmalia, Sinalost. Dar cel mai frumos dintre ele era capitala argenșilor, Eterna — ziua ca un ghețar albastru, noaptea ca o stea convexă. Ziduri suspendate o apărau de meteoriți, iar numeroasele sale clădiri erau unele din crisoplăci, strălucitoare ca aurul, altele din turmalină și altele din morion, deci mai negre decât vidul. Cel mai arătos era însă palatul monarhilor argenși, clădit după concepția arhitecturii negative, deoarece constructorii n-au vrut să pună limite nici privirii, nici cugetării. De aceea au ridicat o clădire imaginară, matematică, fără plafoane, acoperișuri sau pereți. De aici stăpânea dinastia energilor peste întreaga planetă.

Pe vremea regelui Treops, sideriții azmeici au năvălit din cer asupra țării energilor, au transformat metalica Bizmalie în cimitir, cu ajutorul asteroizilor, și au făcut multe alte pagube argintiilor, până ce tânărul rege Ilorax, aproape atoateștiutor, chemând pe cei mai înțelepți astrotehnicieni, le porunci să înconjoare întreaga planetă cu un sistem de turbioane magnetice și șanțuri gravitaționale în care timpul gonea atât de repede, încât, numai ce vreun dușman nimerea din nebăgare de seamă pe acolo, îndată se și scurgeau o sută de milioane de ani sau chiar mai mult și, de atâta bătrânețe, se făcea praf și pulbere, nemaiapucând să zărească nici măcar luminile orașelor argenșe. Aceste invizibile prăpăstii ale timpului și meterezele magnetice apărau planeta atât de bine, încât argenșii putură să treacă la atac. O porniră deci spre Azmeia și într-atât bombardară soarele ei alb cu mitralieradiațiile, ca până la urmă provocară un incendiu nuclear, care, ca o supernovă, arse cu totul planeta sideriților.

De atunci, veacuri de-a rândul, pacea, ordinea și bunăstarea hălăduiră printre argenși. Neamul domnitorilor nu se stinse și fiecare energ, înainte de a se urca pe tron, cobora în ziua încoronării în subteranele palatului imaginar și, acolo, scotea din mâinile moarte ale înaintașului său sceptru de argint. Nu era un sceptru obișnuit; cu mii de ani în urmă pe el fusese încrustată următoarea inscripție:

„Dacă monstrul este veșnic, atunci el nu există sau sunt doi; dacă asta nu ajută la nimic, atunci zdrobește-mă”.

Nici în țară, nici la curtea energilor nimeni nu știa ce puteau să însemne acele cuvinte, căci amintirea despre împrejurările în care fuseseră scrise se pierdea în negura veacurilor. Abia sub regele Inhiston totul se schimbă. Pe planetă apăru o uriașă creatură necunoscută, a cărei faimă înfricoșătoare cuprinse îndată ambele emisfere. Nimeni nu cuteza să o vadă de aproape, căci un asemenea viteaz nu s-ar mai fi întors la ai săi. Nu se știa de unde apăruse acel monstru. Bătrânii susțineau că ieșise din epavele uriașe și bucățile dispersate de osmiu și tantal, rămase de pe urma Bizmaliei distruse de asteroizi, căci orașul nu fusese reconstruit. Cei bătrâni mai spuneau că duhurile rele dorm în fisurile magnetice și că mai există niște curenți ascunși în metale, care în atingere cu furtuna se trezesc uneori și atunci din târâtul scrâșnitor al tablei, din mișcarea moartă a fărâmelor se naște un monstru neobișnuit, nici viu, nici mort, care știe una și bună: să semene necontenit distrugere. Alții susțineau că puterea care-l creează pe monstru se naște din faptele și gândurile rele. Ele se reflectă, ca într-o oglindă concavă, în nucleul de nichel al planetei și, îngrămădite la un loc, într-atât târăsc spre sine, pe neștiute, scheletele de metal și tot felul de resturi caduce, încât din toate se naște un monstru. Învățații nu luau însă în serios poveștile astea, socotindu-le vorbe goale. Oricum ar fi fost, monstrul pustia planeta. Ocolea orașele mai mari și ataca numai așezările singuratice, distrugându-le cu jăratic alb, de — culoarea crinului. Când se încumeta mai aproape, din turnurile Eternei i se putea vedea spinarea asemenea unui munte, reflectând lumina soarelui în carcasa-i de oțel până când dispărea la orizont. Împotriva monstrului au fost trimise câteva expediții, dar dintr-o suflare le transformase pe toate în fum.

Spaima îi cuprinse pe toți argenșii. Atunci regele Inhiston chemă pe atoateștiutori, care se gândiră zi si noapte, unindu-și capetele pentru a putea pătrunde mai bine lucrurile, până ce ajunseră la concluzia că monstrul poate fi distrus numai printr-o mare iscusință. Inhiston hotărî atunci ca Marele Cibernator al Coroanei, Marele Arhidinamic și Marele Abstractor să întocmească planurile unui electrouriaș care să o pornească împotriva monstrului.

Dar cei trei nu putură ajunge la o înțelegere, pentru că fiecare își avea părerea sa proprie, așa că fură nevoiți să construiască trei electrouriași. Primul, Cap de Aramă, arăta ca un munte scobit, plin de mașinării inteligente. Trei zile la rând au turnat argint viu pentru celulele sale de memorie. Cap de Aramă era acoperit cu o pădure de schele, iar curentul urla prin el ca o sută de cascade. Al doilea, Cap de Mercur, era un uriaș dinamic. Se rotea prin mișcări nemaipomenit de iuți, urmărind să capete forme atât de schimbătoare, de parcă ar fi fost un nor prins de o trâmbă de aer. Pe al treilea, pe care Marele Abstractor îl crease noaptea, după planuri secrete, nu-l văzuse nimeni.

Când Cibernatorul Coroanei și-a încheiat opera și schelele au fost ridicate, uriașul de aramă s-a întins și toate plafoanele de cristal din oraș au început să sune; apoi s-a ridicat încet în genunchi cutremurând pământul, iar când s-a înălțat în picioare, cât era de înalt, atingea norii cu capul. Și fiindcă nu putea vedea din cauza lor i-a încălzit, spulberându-i. Strălucea ca aurul roșu, și tălpile îi pătrundeau adânc în piatra străzilor. Sub glugă avea doi ochi verzi și un al treilea pe care îl ținea închis. Cu el putea să ardă stâncile când își ridica pleoapa mare ca un scut. A făcut un pas și la al doilea se și afla în afara orașului, strălucind ca o flacără. Patru sute de argenși, luându-se de mâini, abia i-ar fi putut înconjura urma, de mărimea unei viroage.