Stanislaw Lem: Ciberiada

PUTERNICULUI REGE BOLUDAR îl plăceau curiozitățile; le colecționase de o viață întreagă, uitând din această cauză până și de cele mai importante probleme de stat. Avea, de pildă, o colecție de ceasuri, în care adunase ceasuri dansatoare, ceasuri-auroră și ceasuri-nori. Mai avea apoi tot felul de creaturi împăiate din cele mai îndepărtate colțuri ale Universului, iar într-o sală aparte, sub un clopot de sticlă, ținea cea mai rară făptură, numită Homos Antropos, uimitor de palidă, cu două picioare, având chiar și ochi, deși goi, motiv pentru care regele poruncise să se pună două rubine frumoase în locul lor, pentru ca Homos să aibă privirea roșie. Din cale-afară de mulțumit, Boludar poftea mereu oaspeți dintre cei mai aleși în această sală și le arăta minunăția.

Într-o zi, regele primi la curtea lui pe un electroînțelept atât de bătrân, încât i se cam rătăcise mintea printre cristale. Și acest electroînțelept, pe nume Halazon, era o comoară de electroînțelepciune galactică. Se spunea că știe să înșire fotonii pe ață, făcând din ei coliere luminoase, ba știa chiar cum se poate vâna un Antropos viu. Cunoscând slăbiciunea bătrânului, regele dădu poruncă să i se deschidă imediat toate pivnițele: electroînțeleptul nu refuză invitația și trăgând la măsea cam multișor din butelii de Leyda, pe când plăcuții curenți i se răspândeau prin tot corpul, destăinui regelui teribilul secret și-i făgădui să prindă pentru el un Antropos, care era căpetenia unui trib interstelar. Dar ceru un preț mare: atât briliante de mărimea pumnului cât cântărește acel Antropos. Regele însă nici nu clipi măcar. O porni deci Halazon la drum, iar regele începu să se laude în fața Consiliului Coroanei ce achiziție aștepta, lucru pe care, de fapt, nici nu-l putea ascunde, căci poruncise să se ridice în parcul castelului, unde creșteau cele mai frumoase cristale, o cușcă cu drugi mari de fier. Curtenii fură cuprinși de spaimă. Văzând că regele nu cedează, chemară la castel doi filozofi homologi, pe care regele îi primi cu inimă deschisă. Era curios să afle dacă cei doi atotștiutori, Salamid și Thaladon, îi vor putea spune ceva deosebit despre ființa cea palidă, ceva ce el însuși încă nu știa.

— E oare adevărat — îi întrebă, îndată ce se ridicară în picioare, după ce-i făcuseră cuvenita plecăciune — e oare adevărat că Homos este mai moale decât ceara?

— Așa e, Luminăția Voastră — răspunseră cei doi.

— Și e adevărat că prin găurica pe care o are în partea de jos a feței poate să scoată tot felul de sunete?

— Așa e, înălțimea Voastră, tot așa cum e adevărat că în aceeași gaură Homos bagă felurite lucruri, apoi mișcă partea de jos a capului care este legată la capete cu cea de sus, drept urmare acele lucruri se mărunțesc, iar el le trage înăuntrul său.

— Ciudat obicei — zise regele. Puteți să-mi spuneți oare, voi, filozofilor, de ce face asta?

— În această privință există patru teorii, Maiestatea Voastră — răspunseră homologii. Prima susține că face așa ca să scape de surplusul de otravă (căci e otrăvitor din cale-afară). A doua, că o face de dragul distrugerii, pe care o pune deasupra oricărei alte plăceri. A treia, că face asta din lăcomie, și că ar înghiți totul dacă ar putea. A patra…

— Bine, de ajuns! — spuse regele. E adevărat că e făcut din apă și totuși nu e transparent, ca păpușa asta a mea?

— Și asta e adevărat! El are înăuntru, Maiestate, o mulțime de țevi alunecoase, prin care circulă apele; unele sunt galbene, altele ca perla, dar cele mai multe sunt roșii; acestea poartă o otravă teribilă, care se numește oxigen, un gaz care transformă tot ce atinge în rugină sau în flăcări. De aceea el însuși își schimbă culoarea ba în alb ca perla, ba în galben sau roz. Așa că o implorăm cu supunere pe Maiestatea Voastră să binevoiască a renunța la gândul de a aduce la curte un Homos viu, pentru că e o ființă mai puternică și mai rea decât oricare alta…

— Asta trebuie să mi-o lămuriți de-a fir-a-păr — spuse regele, prefăcându-se că e gata să primească sfaturile înțelepților. În realitate însă dorea să-și satisfacă doar marea lui curiozitate.

— Ființele, cărora le aparține și Homos, se numesc tremurătoare, Maiestate. Dintre ele fac parte siliconizii și protaizii; primii sunt de o consistență mai mare, de aceea se mai numesc și păstoși sau argiloși; ceilalți, mai rari, poartă nume diferite, după diferiți autori; lipicioși sau lipizi la Pollomeder, mocirloși sau cleioși la Tricephalos Arboridus, pe când Analcimander Arămuiul îi numește, la rândul său, tremuricius cleiooculus.

— E adevărat că până și ochii li-s alunecoși? — îi întrebă cu interes regele Boludar.

— Da, Maiestate. Ființele acestea, în aparență slabe și plăpânde, că e destul să cadă de la o înălțime de șaizeci de picioare ca să se sfârșească într-o baltă roșie, reprezintă, datorită vicleniei lor înnăscute, o primejdie mai mare decât toate vârtejurile și recifele Inelului Astral la un loc! De aceea, te rugăm, Maiestate, având în vedere binele țării…

— Bine, bine, dragii mei — îi întrerupse regele. Puteți pleca, eu voi hotărî cu toată chibzuiala cuvenită.

Filozofii homologi se înclinară și plecară îngrijorați, simțind că regele Boludar n-a renunțat la groaznica lui intenție.

Nu peste multă vreme, o navă cosmică aduse într-o noapte niște lăzi imense, care fură depozitate imediat în grădina palatului. Pe dată ușile de aur ale palatului se deschiseră pentru toți supușii regelui. Printre desișurile de briliante, umbrarele sculptate în jasp și nenumăratele rarități din marmură, zăriră o cușcă de fier, iar în ea o ființă palidă, firavă, care stătea pe un butoiaș, având în față o farfurioară cu ceva deosebit, care mirosea, ce-i drept, a ulei, dar a ulei stricat din cauza prăjini la foc și care, deci, nu mai putea fi folosit. Foarte liniștită, ființa cufunda un soi de lopățică în farfurioară și, apucând din ceea ce se afla în ea, băga substanța unsă cu ulei în gaura din josul feței.

Privitorii încremeniră de groază când citiră pe cușcă inscripția care spunea că au în față pe Antropos Homos, fața palidă în carne și oase. Începură cu toții să-l necăjească, și atunci Homos se ridică, smulse ceva din butoiașul pe care stătuse și începu să-i stropească cu apă ucigătoare. Unii fugiră, alții ridicară niște pietre să-l lovească, dar straja îi risipi.

Întâmplarea ajunse la urechile fiicei regelui, Electrina. Curioasă din fire, ca și tatăl ei, nu se temu să se apropie de cușca în care creatura aceea își petrecea vremea scărpinându-se sau înghițind cantități atât de mari de apă și ulei stricat, încât ar fi fost de ajuns pentru a omorî pe loc o sută de supuși ai regelui.

Homos învățase repede limba lor înțeleaptă și se încumetă chiar să intre în vorbă cu Electrina.

Odată, prințesa îl întrebă ce-i strălucește atât de alb în gură.

— Eu le. spun dinți — îi răspunse.

— Dă-mi și mie măcar unul printre gratii! — îl rugă prințesa.

— Și ce-mi dai în schimb? — o întrebă Homos.

— Am să-ți dau cheița mea de aur, dar numai pentru o clipă.

— Da’ ce fel de cheiță e?

— E cheița mea personală, cu care-mi reînnoiesc mintea în fiecare seară. Cred că și tu ai una la fel.

— Cheița mea arată altfel — îi răspunse Homos în doi peri. Dar pe a ta unde o ții?