Stanislaw Lem: Ciberiada

Fu nevoit să se înapoieze acasă cu coada între picioare. Aici comandă o nouă mașină, dar n-o putu vedea terminată mai devreme de patru sute de ani.

A șasea încercare a fost expediția selectriților. Diodus, Triodus și Heptodus făcură altfel. Aveau rezerve, de tritiu, litiu și deuteriu berechet și intenționau să forțeze, prin explozii cu hidrogen greu, toate drumurile care duceau spre țara fețelor palide. Nu știau însă unde începeau aceste drumuri. Vrură să-i întrebe pe cei din neamul picioarelor de foc, dar aceștia, văzându-i, se închiseră între zidurile capitalei lor, împroșcându-i cu radiații. Bătăioșii selectriți porniră la atac, fără să le pese de marele consum de deuteriu și tritiu, până ce iadul de atomi care se iscă atinse cerul și stelele. Zidurile cetății străluceau ca aurul, dar abia în foc își arătară adevărata lor natură; se învolburau ca niște nori galbeni de fum sulfurat, fiindcă erau făcute din cristale de pirită. Acolo căzu Diodus, strivit de inamici, iar mintea îi plesni ca un buchet de cristale colorate, acoperind blindajul. Îl înmormântară într-un cavou din lemn de măslin negru și o porniră mai departe, spre marginile regatului osmalaticilor, unde domnea regele Astrocides, omorâtorul de stele. Acestea avea un tezaur plin cu nuclee de foc, furat de la piticii cei albi. Erau atât de grele, că numai teribila putere a magneților palatului îi putea ține să nu cadă în străfundurile planetei. Cine pășea în împărăția lui Astrocides nu-și mai putea mișca nici mâna, nici piciorul, căci nemaipomenita gravitație îl ținea lipit de sol mai bine decât orice șuruburi și lanțuri. Triodus și Heptodus avură mult de furcă, fiindcă regele, zărindu-i sub bastioanele palatului, trimise asupră-le bulgării de foc ai piticilor albi. Dar până la urmă, fu învins și, neavând încotro, le arătă drumul spre fețele palide. De fapt, îi păcăli, pentru că nici el nu cunoștea drumul adevărat; voia doar să scape de teribilii luptători. Când ajunseră în nucleul negru al întunecimilor, Triodus fu atins de antimateria trimisă probabil de vreunul dintre vânătorii cibernoși pe urmele cometei fără coadă. Abia mai apucând să strige „Ecard, ie!”, expresie favorită și chemare la luptă a neamului său, că și dispăru pentru totdeauna. Heptodus o porni mai departe cu îndărătnicie, dar și pe el îl aștepta un sfârșit amarnic. Nava lui nimeri între două vâltori de gravitație, numite Bachryda și Scyntilla; Bachryda grăbea timpul, Scyntilla îl frâna, și între ele se afla mereu un câmp de echilibru, în care clipele nu mergeau nici înainte, nici înapoi. Heptodus se stinse acolo, alături de nenumăratele fregate și galioane ale altor astrodieri, pirați și perforatori de întuneric, fără a îmbătrâni, în pacea și groaznica plictiseală al cărei nume este Veșnicia.

Când se încheie expediția celor trei selectriți, Perpetuan, cibercontele Balamului, care urma să fie al șaptelea temerar, zăbovi multă vreme înainte de a se decide să plece. Se pregăti îndelung de război, meșterindu-și tot felul de conductori, care de care mai sensibili, aruncătoare de scântei, măturătoare și împingătoare dintre cele mai rapide. După o adâncă chibzuială, hotărî să se așeze în fruntea credincioasei echipe. Veniră sub steagurile lui conchistadori, mai veniră și mulți șomeroboți, care, neavând de lucru, doreau să-și omoare vremea luptând. Perpetuan alcătui din ei o infanterie galactică foarte ordonată, și alta grea, blindată, de panțiri, precum și câteva regimente ușoare în care slujeau trăsconii. Dar la gândul că urma să o pornească spre țări necunoscute, să piară pe acolo și că în cine știe ce baltă îi vor rugini încheieturile, i se înmuiară genunchii de fier, fu cuprins de o groaznică jale și se întoarse numaidecât acasă, cu lacrimi de topaz în ochi de atâta rușine și părere de rău, căci era puternic, ce-i drept, dar tare simțitor, cu un suflet ca de talisman.

Penultimul viteaz, Matrițius Perforat, se apucă de treabă cu multă chibzuială. Auzise de țara pigmelianților, niște roboți pitici, care s-au născut așa din pricină că constructorului i-a alunecat grafionul pe tabla de desen, așa că din matrice ieșiră cu toții până la unul chirciți; și cum noi calcule s-au dovedit nefolositoare, așa au rămas. Piticii aceștia, ca și alții, adună comori de știință, de aceea se numesc vânători de Absolut.

Înțelepciunea lor consta în colecționarea de cunoștințe, însă fără a le folosi. Spre ei o porni Perforat, fără gânduri războinice, pe galioane ale căror punți se îndoiau de greutatea darurilor. Avea de gând să le câștige bunăvoința cu tot felul de straie împodobite cu pozitroni, cu praf de neutroni; le aduse atomi de aur, mari cât patru pumni laolaltă, și butelii gâlgâind, cu cele mai rare ionosfere. Dar pigmelianții se uitară cu dispreț până si la vidul nobil, brodat cu valuri de superbe viziuni astrale; degeaba se enervă și îi amenință Perforat cu Curentas-ul său, asmuțind asupră-le pe electrorăcnitor. Până la urmă îi trimiseră ghidul cerut, dar acesta se întâmplă a fi un miriadomembru, care arăta toate direcțiile în același timp.

Perforat îl alungă și trimise apoi pe Curentas pe urmele fețelor palide. Dar se dovedi că era o urmă falsă: pe acolo trecea o cometă din lapte de var, iar bietul Curentas luă varul drept calcar, compusul principal al scheletului fețelor palide. Mult mai umblă Perforat printre sorii tot mai întunecați, dar degeaba, deoarece nimerise într-o foarte veche regiune a Cosmosului. Merse printre șirurile de uriași purpurii până ce observă că nava lui, împreună cu tot alaiul de stele tăcute, se reflecta într-o oglindă spirală, argintie; se miră din cale-afară și, pentru orice eventualitate, luă în mână stingătorul supernovelor, pe care-l cumpărase de la pigmelianți, ca să se apere de căldura prea mare din Calea Laptelui. Nu știa ce-i apăruse în cale și nu pricepea că aici era nodul spațial, locul cel mai dens din univers, necunoscut chiar și monoasteriștilor de prin părțile acelea. Se spunea că cine nimerește în el nu se mai întoarce. Nici până azi nu se știe ce i s-a întâmplat lui Perforat în moara aceea astrală. Credinciosul lui Curentas s-a întors singur acasă, urlând, iar ochii lui de culoarea safirului se bulbucaseră de atâta groază, încât nu te puteai uita la el fără să tremuri. De atunci nimeni nu l-a mai văzut pe Perforat, nici nava și nici stingătoarele lui.

În sfârșit, Erg Reanimatorul porni și el, singurel, în expediție. Lipsi un an și șase săptămâni. Când se întoarse, începu să povestească despre o mulțime de țări necunoscute: despre țara periscocilor, cei care construiesc aruncătoare de venin fierbinte, despre planeta celor cu ochi din clei de făină, care se înșirară înaintea lui în rânduri negre, așa cum fac la primejdie. El îi tăie în două până ce ieși la iveală stânca de calcar, adică osul lor. Când îi doborî, se trezi în fața unei guri uriașe, cât o jumătate de cer, și se aruncă în ea, ca să întrebe pe unde s-o apuce. Sub ascuțișul săbiei lui de foc, pielea fantasmei plesni, dezvelindu-și pădurile albe de nervi încolăciți. Mai aminti de planeta Aberiția, făcută din gheață transparentă, care, ca o lentilă de diamant, cuprinde în ea tabloul întregului Cosmos. Acolo și-a schițat drumul spre țara fețelor palide. Pomeni și de țara tăcerii veșnice. Alumina criotrică, unde a văzut numai lumini de stele reflectate pe frunțile unor ghețari înalți, despre împărăția iscusiților marmeloizi, care meșteresc din lavă bijuterii fierbinți, despre electropneumaticii care se pricep să stingă focul minții în aburi de metan, în ozon, în clor și în fumurile vulcanilor și care își bat mereu capul cum să bage în gaze geniile gânditoare. Ca să ajungă în țara fețelor palide a fost nevoit să dea la o parte ușa soarelui, numită Caput Medusae, scoțând-o din țâțânile-i cromatice. A trecut apoi prin interiorul unei stele pătrunse de flăcări alb-albastre și violete, până ce i s-a aprins armura. Treizeci de zile în șir s-a căznit să ghicească cuvântul care pune în funcțiune rampa Astroproțianumului, deoarece numai pe aici putea intra în infernul de gheață al ființelor coloidale. Povesti cum, găsindu-se în sfârșit în mijlocul lor, ele încercară să-l prindă în furcile lor lipicioase și să-i scoată mercurul din cap, cum îl înșelară arătându-i stele schiloade, care erau doar un cer închipuit, căci adevăratul cer îl ascunseseră, cum vrură, prin torturi, să afle de la el care-i este algoritmul, dar el rezistând, l-au atras în cursă, l-au trăsnit cu o scară magnetică, iar el s-a multiplicat în ea în mii de ergi reanimatori, a dat la o parte capacul de fier, a ieșit la suprafață și, vreme de o lună și cinci zile, i-a judecat aspru pe fețele palide, cum, cu un ultim efort monștrii pe șenile, numiți tancutani, se aruncară asupra lui, dar fără folos, pentru că el, mai neobosit ca niciodată, tăindu-i, sfârtecându-i, ciopârțindu-i, îi făcu una cu pământul, încât până la urmă îi aduseră la picioare pe fața palidă care ținea cheița. Erg îi tăie capul urâcios, îi scormoni măruntaiele, și în ele găsi o piatră, numită trichobezoar, pe care era o inscripție în limba aceea de neînchipuit a fețelor palide, care spunea unde se află cheița. Erg Reanimatorul sfâșie șaizeci și șapte de sori albi, albaștri și roșii ca rubinul, până ce dădu de soarele în care se afla cheița.