Stanislaw Lem: Ciberiada

„Bună treabă!” — spuse Electrocavalerul de Cuarț și culese de pe trupul celui învins nestematele de o frumusețe fără seamăn: inele încrustate cu hidrogen, dantele și alte podoabe scânteietoare, asemenea diamantelor, tăiate din cele trei gaze nobile: argon, cripton și xenon. Dar când începu să le admire, se încălzi de emoție și atunci toate acele briliante și safire se evaporară șuierând, iar în mână nu-i mai rămase nimic, în afară de câteva picături de rouă, care și ele dispărură curând.

„Oho! Va să zică nici să admir n-am voie! Nu-i nimic! Numai să nu gândesc!” — își zise și o porni spre inima cetății cucerite. În depărtare zări apropiindu-se o siluetă uriașă. Era Albucidus cel Alb, General-Mineral, paznicul tezaurului regal, cu pieptul imens acoperit de șiruri de medalii de gheață, deasupra cărora trona Marele Ordin al Chiciurei cu panglică glacială. El îi tăie calea Electrocavalerului de Cuarț, dar acesta se aruncă asupra lui ca o furtună și-l zdrobi într-un uruit de lavină. Lui Albucid îi veni în ajutor prințul Astroureche, stăpânul ghețurilor negre. Acestuia nu i-a putut veni de hac, căci prințul purta o armură scumpă de azot, călită în heliu. Răspândea un frig atât de năprasnic, că-i tăiase puterile lui Cuarț, și mișcările îi slăbiră, până și aurora boreală pălise, atât de geroasă era suflarea lui Zero Absolut. Cuarț sări în sus, zicându-și:

„Ei drace! Ce-o mai fi și asta?” — și de atâta mirare creierul i se încinse. Zero Absolut se înmuie și însuși Astroureche începu să se clatine, să se descompună. Sunete puternice îi însoțeau agonia și, până la urmă, rămase pe câmpul de luptă doar o grămadă de gheață neagră, din care picura apa ca lacrimile.

„Așa da! — își zise Cuarț. Numai să nu gândesc prea mult. Doar dacă e nevoie! Astfel am să înving!”

Și o porni mai departe gonind pe străzile Frigidiei. Pașii lui răsunau de parcă cineva ar fi lovit cristalul cu ciocanul, iar locuitorii, închiși în casele lor albe, priveau după el, cuprinși de disperare. Zburând așa, ca un meteorit pe Calea Laptelui, zări în depărtare o figură singuratică, nu prea mare. Era chiar Barion, numit și Gură de Gheață, cel mai mare înțelept al crionizilor. Cuarț se repezi la el, ca să-l zdrobească dintr-o lovitură, dar acesta se feri din calea lui arătându-i două degete. Cuarț nu știa ce vrea să însemne asta și se întoarse iar împotriva dușmanului său. Barion făcu din nou un pas în lături și-i arătă de astă dată un singur deget. Cuarț se miră puțin și-și potoli o clipă îndârjirea. Dar când să-și ia un nou avânt, se îngândură, în timp ce apa începu să curgă pâraie primprejur. El însă nu mai băgă nimic în seamă, căci Barion îi arătase două degete făcute colac, prin care băgase degetul cel mare de la cealaltă mână, mișcându-l în sus și în jos. Electrocavalerul de Cuarț se gândi, se gândi îndelung ce-ar putea să însemne aceste gesturi mute, și deodată i se deschise o groapă sub picioare, azvârlind din ea apă neagră, iar el căzu în adâncuri ca o piatră. Până să-și mai spună încă o dată: „Nu-i nimic, numai să nu gândesc!” dispăruse de pe lume. Recunoscători, crionizii salvați îl întrebară pe Barion ce a vrut să spună cu semnele acelea, arătate strașnicului electrocavaler rătăcitor.

— E simplu ca bună ziua — răspunse înțeleptul. Două degete însemnau că suntem doi, el și eu. Unul însemna că voi rămâne numai eu. Pe urmă i-am arătat un cerc, adică o să se deschidă gheața în juru-i și abisul negru al oceanului o să-l înghită pe veci. N-a înțeles nici unul din semne, nici pe primul, nici pe-al doilea, nici pe-al treilea.

— Mare înțelept! — strigară uimiți crionizii. Cum ai putut face asemenea semne unui năvălitor atât de crud? Ia gândește-te ce s-ar fi întâmplat dacă te-ar fi înțeles și nu s-ar fi mirat? Atunci mintea nu i s-ar fi încins și n-ar fi căzut în prăpastia fără fund…

— Aș, da’ de unde! Nu mi-a fost teamă nici o clipă de una ca asta — spuse cu un zâmbet rece Barion Gură de Gheață. Știam de la bun început că n-o să înțeleagă nimic. Dacă ar fi avut măcar un dram de minte, n-ar fi venit la noi. Ce-i folosesc unei ființe care trăiește sub lumina soarelui nestematele de gaz și stelele argintii de gheață?

Crionizii tare se mai minunară de marea înțelepciune a lui Barion și se întoarseră împăcați la casele lor, unde-i aștepta gerul cel plăcut. De atunci nimeni n-a mai încercat să cucerească Crionia, căci Cosmosul a început să ducă lipsă de proști, deși unii spun că mai sunt încă destui, dar că nu cunosc drumul…

TRĂIA ODATĂ un inginer cosmolog, care lumina stelele ca să învingă întunericul. Într-o bună zi, poposi pe Nebuloasa Andromeda, pe când era încă toată numai nori negri. Îndată stârni în jurul ei un vârtej mare, iar când acesta ajunse la culme, Cosmologul întinse mâna după cutiuța cu raze. Avea trei raze: una roșie, alta violetă și alta invizibilă. Cu prima rază atinse sfera unei stele și pe loc ea deveni un uriaș glob roșu. Dar nu se făcu mai multă lumină în nebuloasă. Atinse atunci steaua cu a doua rază, atât de tare încât ea albi cu totul.

Pe urmă îi spuse ucenicului său: „Păzește-mi-o!” și plecă să aprindă alte stele.

Ucenicul așteptă o mie de ani, apoi altă mie, dar inginerul nu se mai înapoie. Plictisit de atâta așteptare, el întoarse steaua, care din albă se făcu albastră. Tare-i mai plăcu asta și crezu că de-acum știe totul. Vru să o mai întoarcă încă o dată, dar se fripse. Căută în cutia pe care i-o lăsase Cosmologul, dar nu găsi nimic, absolut nimic. Se uită îndelung, dar nici măcar fundul nu i-l zări. Își zise atunci că aici trebuie să se găsească raza cea invizibilă. Vru să împungă cu ea o stea, dar nu știa cum. Furios, luă cutia și o trânti în foc. Pe dată toți norii Andromedei se luminară de parcă o sută de mai de sori ar fi lucit deodată și în întreaga nebuloasă se făcu lumină ca în plină zi. Ucenicul se bucură din cale-afară, dar bucuria lui nu ținu mult, pentru că steaua se spulberă curând. Atunci sosi în zbor Cosmologul și, văzând paguba, fără să zăbovească, apucă flăcările și meșteri din ele niște planete. Pe prima o făcu din gaze, pe a doua din cărbune. Pentru a treia îi rămaseră numai cele mai grele metale, așa că îi ieși un bulgăre de actinide. Cosmologul îi făcu vânt în spațiu și spuse:

— Am să mă întorc peste o sută de milioane de ani: o să vedem atunci ce s-a ales din toate astea.

Apoi porni să-și caute ucenicul, care, de frică, o luase la sănătoasa.

Pe planeta aceea, Actinuria, apăru un stat mare, numit al palatinizilor. Aceștia erau atât de grei, că numai pe Actinuria se puteau mișca, pe alte planete solul se cufunda sub ei, iar când strigau se sfărâmau munții. La ei acasă însă călcau ușor și nu îndrăzneau să ridice glasul, căci mai-marele lor, Architor, era de o cruzime nemaipomenită. Locuia într-un palat cioplit dintr-un munte de platină, în care se aflau șase sute de săli imense, și în fiecare sală se afla câte o mână de-a lui, atât era de mare. Din palat nu putea ieși, dar avea peste tot spioni, pentru că era grozav de bănuitor și, pe deasupra, îi mai chinuia pe supuși și cu lăcomia lui.

Palatinizii nu aveau nevoie noaptea nici de lămpi, nici de focuri, fiindcă toți munții planetei lor erau radioactivi, iar pe lună plină puteai să numeri ace. Ziua, când dogorea soarele, dormeau în subteranele munților și numai noaptea ieșeau prin văile de metal. Dar crudul Architor porunci ca în cazanele în care se topeau paladiul și platina pentru armuri să fie aruncate și bucăți de uraniu. Și după ce anunță acest lucru în toată țara, fiecare palatinid a trebuit să vină la palatul regelui, unde i s-a luat măsura pentru o nouă armură. I s-au pus apoi noi platoșe pe umeri, mănuși, genunchiere, coif, și toate aveau lumină proprie, deoarece îmbrăcămintea aceasta era din tablă amestecată cu uraniu. Însă mai tare decât toate le străluceau urechile.