Stanislaw Lem: Ciberiada

— Nu de cuvinte, ci de fapte avem nevoie! — răspunse Inhiston.

Consiliul se cutremură, dar răspunse într-un glas:

— Tu ai spus-o!

— Atunci așa să fie! — zise regele. Acum, când totul s-a hotărât, am să vă spun numele ființei care ne-a adus în starea aceasta; am auzit despre ea când m-am urcat pe tron. E omul!

— Tu ai spus-o! — răspunse consiliul.

Inhiston se întoarse atunci spre Marele Abstractor:

— Fă-ți datoria!

Acesta răspunse la rându-i:

— Aud și ascult!

Și rosti Cuvântul, iar vibrațiile sale se răspândiră pe aripile vântului în hăurile planetei. Atunci cerul de jasp plesni și, înainte ca frunțile turnurilor ce se dărâmau să atingă solul, cele șaptezeci și șapte de orașe argenșe se transformară în șaptezeci și șapte de cratere albe. Așa pieriră argenșii, o dată cu lumea lor distrusă de foc. Marele soare nu mai lumina planeta învăluită într-un ghem de nori negri, care se topeau încet spulberați de viforul neantului. Vidul, pătruns de raze mai tari decât stâncile, se strânse într-o scânteie tremurândă, care se stinse. Valuri apoplectice ajunseră după șapte zile la locul unde așteptau, negre ca noaptea, navele zburătoare în vid.

— S-a sfârșit! — spuse creatorul monștrilor către însoțitorii săi. Statul argenșilor a încetat să mai existe. Putem porni mai departe.

Întunericul a făcut iar loc luminii la pupa navelor lor și răzbunătorii au zburat în cele patru vânturi. Cosmosul este nesfârșit; el n-are margini, dar margini nu are nici ura lor, care în orice zi, în orice ceas ne poate ajunge și pe noi…

ARAGENA era o planetă construită pentru a fi locuită în interior, iar stăpânul ei, Metameric, care se întinsese de la ecuator pe toate cele trei sute șaizeci de grade, cuprinsese astfel totul, fiindu-i nu numai domn, ci și scut de apărare. Dorind să-și ferească supușii, pe enteriți, de atacurile din Cosmos, a interzis mișcarea oricui, chiar și a celei mai mici pietricele, pe suprafața globului. De aceea continentele Argenei rămăseseră sălbatice și moarte, și numai topoarele trăsnetelor ciopleau spinările de piatră ale munților, iar meteoriții sculptau cratere în sol. Dar la zece mile de adâncuri se întindea zona muncii harnice. Enteriții, sfredelind planeta-mamă, îi îmbogățeau interiorul cu grădini de cristal și orașe de aur și argint; casele și le clădiseră invers, în formă de dodecaedru sau icosaedru. Mai făcuseră și palate hiperbolice, în ale căror oglinzi, ca niște cupole, te vedeai mărit de douăzeci de mii de ori ca într-un teatru al uriașilor. Le plăcea fastul și geometria, și erau mari meșteri constructori. Printr-un sistem de conducte au tras în fundul planetei lumina, filtrată o dată prin smaralde, o dată prin diamante, altă dată prin rubine, așa că aveau după poftă fie dimineață, fie amiază, fie amurg, și toate în culori trandafirii. Își îndrăgiseră tare mult lumea lor, pentru că semăna toată cu o oglindă. Aveau vehicule de cristal, fără geamuri, pentru că erau în întregime transparente, puse în mișcare de răsuflarea gazelor fierbinți. Călătorind, enteriții se vedeau oglindiți de bolțile palatelor și templelor, în multiple reflectări glisante, tangente sau imitând curcubeul. Aveau până și un cer propriu, în ale cărui păienjenișuri de molibden și vanadiu străluceau spineli și alte cristale călite în foc.

Domn ereditar, al Aragenei, Metameric, avea un corp frumos, rece și cu multe membre. În primul își ținea mintea. Când aceasta îmbătrânea, după mii de ani, când cristalele oboseau de atâta gândire înaltă, pe minte punea stăpânire membrul următor, și așa întruna, căci avea zece miliarde de membre. Metameric era urmașul aurigenilor, pe care nu-i văzuse niciodată. Știa despre ei doar un singur lucru: când fuseseră amenințați să piară din cauza unor făpturi înfricoșătoare, care se îndeletniceau cu cosmonautica și pentru ea renunțaseră chiar la sorii lor strămoșești, aurigenii și-au închis întreaga lor știință și dorință de a exista în grăunțe microscopice’ de atomi, cu care au fertilizat solul stâncos al Aragenei. I-au dat acest nume pentru că le amintea de numele lor. N-au lăsat nici măcar o urmă pe stâncile ei, să nu atragă în felul acesta pe cruzii lor dușmani. Pieriseră cu toții, până la unul, având doar o singură mângâiere, aceea că dușmanii lor, numiți albii sau palizii, nu-și vor da seama că tot mai rămăsese ceva din ei. Enteriții, născuți din Metameric, nu cunoșteau neobișnuita istorie a originii lui; povestea tragicului sfârșit al aurigenilor, precum și a începutului enteriților, a fost scrisă pe un vechi cristal negru, ascuns în inima planetei. O știa bine însă, și o ținea minte stăpânul lor.

Din solul pietros” și magnetic pe care-l scoteau harnicii constructori, mărindu-și împărăția lor subterană, Metameric porunci să se facă un șir de recife, care apoi să fie răspândite în vid. Acestea înconjurară planeta ca niște cercuri mari, infernale, împiedicând accesul spre ea. Navigatorii cosmici erau nevoiți să ocolească acest loc, numit Negrul Șarpe cu Clopoței, căci aici, fără încetare, imensele trunchiuri zburătoare, de bazalt și porfir, se loveau între ele, fiind obârșia unor întregi fluvii de meteoriți; de aci se nășteau toate capetele de comete, toți bolizii și asteroizii de piatră de care e plină întreaga constelație a Scorpionului.

Meteoriții cădeau ca niște lavine de piatră pe solul Aragenei, îl bombardau, îl brăzdau și îl arau cu torente de lovituri de foc, noaptea schimbând-o în zi și ziua, prin nori de praf, în noapte. Dar nici cel mai mic cutremur nu ajungea până la statul enteriților. Oricine ar fi îndrăznit să se apropie de planeta lor, ar fi zărit, dacă nu și-ar fi sfărâmat mai întâi nava de puhoaiele de stânci, un glob de piatră aidoma unei țeste găurite de cratere. Până și porțile care” duceau spre subterane, enteriții le făcuseră asemănătoare stâncilor zdrobite.

Mii de ani în șir nimeni nu vizitase planeta, și cu toate acestea, Metameric nu încetase o clipă să ordone aspră veghe.

Într-o bună zi mai mulți enteriți, ieșind la suprafață, zăriră un fel de cupă gigantică, înfiptă cu vârful în grămada de stânci. Concavitatea ei, îndreptată spre cer, era spartă și găurită în mai multe locuri. Îndată au fost aduși atotștiutorii navigatori astrali, iar aceștia au spus că în fața lor se află epava unei nave stelare străine, din zări necunoscute. Nava era foarte mare. Abia din apropiere se putu vedea că are forma unui cilindru zvelt, cu un vârf conic înfipt în stânci, și că e acoperită de un strat gros de osmalină și funingine. Prin construcția ei, partea din spate, în formă de cupă, era cât cele mai mari bolți ale palatelor subterane. Apoi din străfundurile planetei ieșiră mașini prevăzute cu clești care scoaseră cu mare atenție tainica navă din locul unde căzuse și o duseră în subteran. Un grup de enteriți astupară pâlnia făcută de vârful navei, pentru ca orice urmă a unei atingeri străine să dispară de pe suprafața planetei, după care porțile de bazalt se închiseră surd la loc.

Nava, înnegrită, de parcă ar fi fost arsă pe jăratic, se odihnea acum în pustiul central de cercetări, iar cercetătorii îndreptară spre ea oglinzile lucitoare ale celor mai limpezi cristale și deschiseră cu lame de diamant primul blindaj exterior. Apoi urmă alt blindaj, de o albeață ciudată, care îi cam puse pe gânduri, dar când uneltele lor îl îndepărtă și pe acesta, apăru un al treilea, de nepătruns, prevăzut cu o ușă ermetică, pe care nu știau cum s-o deschidă.