Stanislaw Lem: Ciberiada

De după ferestre, din turnuri și din palisade, priveau cu toții cum se îndreaptă către crepuscul, tot mai negru, până ce le păru tuturor un argenș oarecare, atunci când se vedea deasupra orizontului numai de la brâu în sus, când trupul și picioarele îi erau ascunse privirii de convexitatea planetei. Veni și noaptea de neliniște, de așteptări; toți credeau că vor fi martorii ecourilor luptei, că vor vedea cerul în flăcări, dar nu se întâmplă nimic. Abia în zori, vântul le aduse ecoul tunător al unei furtuni îndepărtate. Și iar se făcu liniște, de data asta cu soare. Deodată, de parcă o sută de sori s-ar fi aprins pe cer, asupra Eternei se prăvăli un morman de bolizi de foc, strivind palatele, făcând țăndări zidurile, îngropând sub el pe nefericiții care strigau disperați după ajutor; ba chiar unora nici nu li se mai auziră strigătele zadarnice. Era Cap de Aramă, care se întorcea ca vai de el. Monstrul îl sfărâmase, îl despicase, aruncându-l în bucăți dincolo de atmosferă; acum fărâmele, topite în cădere, se întorceau, distrugând din temelii un sfert din capitală. Era un spectacol de spaimă. Două zile și două nopți căzu din cer ploaia de aramă.

Porni atunci asupra monstrului vertiginosul Cap de Mercur, indestructibil, căci cu cât primea mai multe lovituri, cu atât devenea mai tare. În loc să-l distrugă, dimpotrivă, loviturile îl întăreau. Zburând deasupra pustiului, ajunse în munți, zări monstrul și, dintr-un vârf de stâncă, se aruncă asupra lui. Acesta îl aștepta nemișcat. Cerul și pământul se cutremurară. Monstrul se prefăcuse într-un alb zid de foc, iar Cap de Mercur într-o prăpastie neagră care îl înghiți. Monstrul trecu prin el, se întoarse înaripat cu flăcări, lovi a doua oară și iar trecu prin potrivnicul său fără să-i pricinuiască vreun rău. Trăsnete violete cădeau din norii unde se desfășura lupta, dar tunetele nu se auzeau, căci erau înăbușite de vuietul crâncenei încleștări. Monstrul văzu că așa n-o scoate la capăt. Atunci supse tot jarul din juru-i, transformându-se într-o Oglindă a Materiei: orice se afla în fața ei, se reflecta în ea. Cap de Mercur se văzu în oglindă, izbi, se încleștă în luptă cu propria-i figură oglindită, dar nu se putu birui pe sine însuși. Luptă așa trei zile încheiate până ce căpătă atâtea lovituri, încât se făcu mai tare ca piatra, ca metalul, ca tot ce nu este nucleul Piticului Alb și, când ajunse în această stare, atât el cât și copia lui din oglindă se prăbușiră în hăul planetei, săpând printre stânci un crater care se umplu numaidecât cu lavă strălucitoare ca rubinul, mustind în adâncuri.

Nimeni nu-l văzu pe cel de-al treilea electrocavaler când porni la luptă. Marele Abstractor, Fizician al Coroanei, se sculase dis-de-dimineață și îl scoase în afara orașului ținându-l în pumn. Ajuns aici,” deschise pumnul, suflă, și vietatea își luă zborul, în neliniștea aerului învolburat, fără a scoate măcar un sunet, fără a arunca măcar o umbră, de parcă nici n-ar fi existat.

La drept vorbind, era ceva mai puțin decât nimic, fiindcă nu din lume era făcut, ci din antilume, nu din materie, ci din antimaterie. Și de fapt nici măcar din antimaterie, ci numai din calitățile ei, ascunse în asemenea hăuri ale spațiului, încât atomii le ocoleau, așa cum aisbergurile ocolesc firele de iarbă care se leagănă în valurile oceanului. Alergă așa purtat de vânt până ce întâlni corpul sclipitor al monstrului, pășind aidoma unui lanț lung de munți de fier, cu o spumă de nori scurgându-i-se de-a lungul spinării. Îl lovi într-o latură, deschizând în el un soare care se înnegri îndată și se învârti în neantul urlând de stânci, de nori, de oțel lichid și de aer; îl mai trăsni o dată și se întoarse. Monstrul se încolăci tremurând, răspândind în jur un jăratic alb, care se transformă numaidecât în cenușă; vru să se apere cu Oglinda Materiei, dar și Oglinda fu străpunsă de Antimat electrocavalerul; atunci monstrul se smulse din loc, prăvăli asupra lui un munte de radiații dintre cele mai puternice, dar muntele se înmuie și nu rămase nimic din el. Colosul tresăltă și, dărâmând stâncile din cale, o luă la fugă, înconjurat de nori de praf alb de piatră. Gonea în tunetele lavinelor din munți, lăsând în urmă bălți de metal topit, de zgură și tuf vulcanic. Antimat îl ajunse din urmă, hărțuindu-l, sfârtecându-i, de se cutremura văzduhul, iar monstrul, sfâșiat, se răsuci cu ultimele puteri spre toate zările deodată, iar vântul îi șterse urmele și îl spulberă cu totul. Argenșii fură cuprinși de o mare bucurie. Dar în același timp un fior trecu prin cimitirul Bizmaliei. Pe terenul de fiare mâncate de rugină, de resturi de cadmiu și tantal, pe unde hălăduia numai vântul, urlând printre grămezile de tablă, se iscă o mișcare surdă, necontenită, ca într-un furnicar. Suprafața metalului fu năpădită de solzi albăstrii de jăratic, scheletele metalice scânteiară, se luminară de fierbințeala dinăuntru și începură să se adune, să se unească, să se sudeze, și din vâltoarea acestor mormane scrâșnitoare se ridică un nou monstru, aidoma celui dintâi. Viforul, purtând cu el acea neființă, dădu peste noul monstru și iarăși începu lupta. Însă din uriașul cimitir se nășteau mereu noi și noi monștri și o spaimă nemaipomenită îi cuprinse pe argenși, căci știau acum ce primejdie îi amenință. Inhiston citi atunci inscripția de pe sceptru, se cutremură și înțelese totul. Sparse sceptrul de argint și din el se rostogoli un mic cristal, subțire ca un ac, care începu să scrie în aer cu litere de foc.

Încremeniți de uimire, regele și consiliul de coroană citiră că monstrul nu este ceea ce se credea, ci că el e creat de cineva care, din depărtări neștiute, hotărăște asupra creșterii puterii sale ca și asupra forței lui aducătoare de moarte. Cristalul le mai dezvălui prin scrisul său în aer că ei, toți argenșii, sunt urmașii îndepărtați ai acelor ființe pe care creatorii monstrului i-au făurit cu mii de veacuri în urmă. Iar creatorii monstrului nu semănau cu ființele înzestrate cu inteligență, cunoscute de ei, nu erau nici din cristal, nici din oțel, nici turnați din aur, și nu aduceau cu nimic din ceea ce viețuiește în metal. Erau niște ființe care ieșiseră din oceanul cel sărat. Și ele construiau mașini numite în glumă „îngeri de fier”, căci li se supuneau fără crâcnire. Dar neavând putere să se revolte împotriva urmașilor oceanelor, ființele de metal fugiseră, luând cu ele uriașele nave zburătoare în vid. Cu ajutorul lor evadaseră din captivitate, ajungând în cele mai depărtate insule astrale, și întemeiaseră acolo state puternice, printre care statul argenșilor era ca un grăunte în nisipurile pustiului. Dar vechii stăpânitori nu i-au uitat pe cei care s-au eliberat, pe care-i numesc răsculați și-i caută prin tot Cosmosul, umblând pe urmele lor de la răsăritul la apusul galaxiei, și de la polul nord la polul sud. Oriunde descoperă pe nevinovații urmași ai primului „înger de fier”, în sorii întunecați sau limpezi, pe plantele de foc sau de gheață, ei folosesc puterea lor distrugătoare ca să se răzbune pentru umilirea îndurată — așa a fost, așa este și așa va fi. Iar pentru cei descoperiți nu există scăpare sau fugă de răzbunare decât în neant. Inscripția de foc se stinse, iar curtenii se uitară în ochii suveranului lor, care erau ca și morți. Aceasta tăcu îndelung, iar ei începură să-l roage:

— Stăpâne al Eternei și Erisfenei, domn al Ilidarului, Sinalostului și Arcapturiei, al tuturor sorilor și lunilor, vorbește-ne!