Roger Zelazny - Nemuritorul

— Eşti un kallikanzaros ! [1] în greacă spiriduş , proclamă ea, dintr-o dată.

M-am întors pe partea stângă şi am zâmbit prin întuneric.

— Mi-am lăsat copitele şi coarnele la Oficiu.

— Ai auzit povestea!

— Numele meu este Nomikos!

M-am întins după ea şi am găsit-o.

— De data asta ai de gând să distrugi lumea?

Am râs şi am tras-o lângă mine.

— O să mă mai gândesc. Dac-aşa se face Pământul praf…

— Tu ştii că acei copii care s-au născut aici, de Crăciun, au în ei sânge de kallikanzaros şi odată chiar mi-ai povestit că ziua ta de naştere…

— Bine, bine!…

Mi-a trecut prin minte că ea glumea doar pe jumătate. Cunoscând unele dintre lucrurile ce pot fi găsite întâmplător în Locurile Vechi, devenite acum Locurile Fierbinţi, aproape că ajungi să crezi în mituri fără vreun efort suplimentar — cum e cazul poveştii cu spiriduşii aceia semănând cu Pan, care se adună în fiecare primăvară să-şi petreacă zece zile cu tăiatul Pomului Lumii, doar pentru a fi împrăştiaţi în ultimul moment de sunetul tălăngilor de Paşti. (Cling-cling — tălăngile, cranţ - cranţ — scrâşnetul dinţilor, tropa-tropa — copitele etc.) Cassandra şi cu mine nu obişnuiam să discutăm în pat probleme de religie, de politică sau de folclor egeean (deşi, pentru mine, născut fiind în această zonă, amintirile sunt încă vii, oarecum).

— Sunt jignit, am spus eu, doar pe jumătate în glumă.

— Şi tu mă jigneşti pe mine …

— Îmi pare rău.

M-am liniştit din nou. După un timp, i-am explicat:

— Demult, pe când eram puşti, cei de seama mea mă priveau de sus şi-mi ziceau „Konstantin Kallikanzaros”. Când m-am făcut mai mare şi mai urât, au încetat să-mi mai spună aşa. Cel puţin când eram de faţă…

— „Konstantin”? Asta era numele tău? Mă-ntrebam…

— Acum este Conrad , aşa că uită-l pe celălalt.

— Dar îmi place. Prefer să-ţi spun „Konstantin” decât „Conrad”…

— Dacă-ţi face plăcere…

Luna îşi înălţa faţa răvăşită deasupra pervazului ferestrei, parcă pentru a-şi bate joc de mine. Neputând s-ajung la ea şi nici măcar la geam, m-am uitat în altă parte. Noaptea era rece, apăsătoare şi umedă, ca întotdeauna prin părţile astea.

— E greu să spui despre Comisarul pentru Arte, Monumente şi Arhive al planetei Pământ c-ar avea de gând să taie Pomul Lumii, am remarcat eu, iritat.

— Dragul meu kallikanzaros, replică ea, prea repede, n-am spus aşa ceva. Însă an de an sunt tot mai puţini clopoţei şi nu întotdeauna ceea ce contează este dorinţa. Am totuşi sentimentul că tu vei schimba într-un fel lucrurile. Poate…

— Te înşeli, Cassandra…

— Şi mi-e teamă, şi mi-e frig…

Şi era drăgălaşă pe întuneric, aşa că am luat-o în braţe, ca s-o feresc de rouă ceţoasă, ceţoasă…

Încercând să pun ordine în problemele din ultimele şase luni, îmi dau seama acum că, în timp ce noi ridicam un zid de pasiune în jurul acestui octombrie al nostru şi în jurul Insulei Kos, Pământul căzuse deja în mâinile acelor puteri care sfărâmă toate lunile octombrie. Manevrate din interior şi din exterior, forţele dezagregării finale mărşăluiau chiar atunci printre ruine — nevăzute, neîndurătoare, cu armele în poziţie de tragere. Cort Myshtigo aterizase la Port-au-Prince cu vechiul Sol - Bus Nine , care-l adusese de pe Titan, dimpreună cu o încărcătură cuprinzând cămăşi şi pantofi, lenjerie de corp, ciorapi, vinuri asortate, produse medicale şi cele mai noi benzi înregistrate în lumea civilizată. Acest Myshtigo! Bogat şi influent, jurnalist galactic. Cât de bogat, n-aveam să aflăm decât după mai multe săptămâni; cât de influent, descoperisem cu numai cinci zile în urmă.

În timp ce noi rătăceam printre pâlcurile de măslini sălbăticiţi, croindu-ne drum printre ruinele castelului franc sau amestecându-ne paşii cu hieroglifele lăsate de labele pescăruşilor pe nisipul plajei umede a Insulei Kos, ne omoram timpul în aşteptarea unei răscumpărări care putea să nu vină, care n-ar fi trebuit să fie aşteptată, cu adevărat, niciodată.

Părul Cassandrei are culoarea şi luciul măslinelor de Katamara. Mâinile-i sunt moi, cu degete scurte şi delicate. Ochii — negri ca tăciunele. E doar cu vreo zece centimetri mai scundă decât mine, ceea ce-i face graţia şi mai desăvârşită, eu având mult peste un metru optzeci. Desigur, la braţul meu orice femeie arată graţios, perfect şi impunător, pentru că eu nu am nimic din toate astea: obrazul meu stâng semăna, la vremea aceea, cu o hartă a Africii executată din diverse nuanţe de purpură, datorate ciupercii mutante cu care mă procopsisem de pe o pânză mucegăită, pe când dezgropam Guggenheim-ul pentru New York Tour; părul începe să-mi crească la un deget deasupra sprâncenelor; ochii mei sunt desperecheaţi. (Mă uit la oameni cu cel albastru, glacial, din dreapta, atunci când vreau să-i intimidez; cel căprui este pentru Priviri Sincere si Oneste). Port o cizmă ortopedică, deoarece piciorul meu drept e mai scurt.

Cassandra nu are însă nevoie de contraste. Ea este frumoasă.

Am întâlnit-o întâmplător, am urmărit-o cu disperare şi m-am însurat cu ea împotriva voinţei mele. (Acest ultim aspect a fost ideea ei). Eu, de fapt, nu mă gândeam la aşa ceva, nici chiar în ziua când mi-am adus caicul [2] ambarcaţiune tradiţională din estul Mării Mediterane în port şi când, văzând-o stând la soare ca o sirenă lângă platanul lui Hipocrate, am hotărât că o doresc. Cei din neamul „kallikanzaros” n-au prea avut veleităţi pentru viaţa de familie. Pentru mine a fost ceva ca o nouă greşeală.

Era o dimineaţă limpede. Începea a treia noastră lună împreună. Şi, odată cu ea, ultima mea zi în Insula Kos, din cauza unui telefon pe care-l primisem cu o seară înainte. Toate erau încă ude din cauza ploii din cursul nopţii, iar noi şedeam în curte, bând cafea turcească şi mâncând portocale. Ziua începea să-şi facă loc în lume. Din când în când sufla o briză umedă, făcându-ne pielea: ca de găină, pe sub pulovere, şi împrăştiind aburul cafelei.

— „Rodos dactylos Aurora…”, zise ea, atrăgându-mi atenţia.

— Da, am încuviinţat, dând din cap; e, într-adevăr, „cu degete trandafirii şi frumoasă”.

— Să ne bucurăm de ea.

— Da. Îmi pare rău…

Ne terminasem cafeaua şi fumam.

— Mă simt mizerabil, am spus eu.

— Ştiu. Dar nu trebuie.

— N-am ce-i face. Trebuie să plec şi să te las, şi asta nu-mi place deloc.

— S-ar putea să fie doar pentru câteva săptămâni.

Chiar tu ai spus-o. Pe urmă, ai să te întorci.

— Aşa sper, i-am răspuns. Totuşi, dacă va dura mai mult, o să trimit după tine. Încă nu cunosc toate locurile pe unde-am să hoinăresc.

— Cine este Cort Myshtigo?

— Un actor şi ziarist din Vega. Unul important. Vrea să scrie despre ce-a mai rămas din Pământ. Aşa că trebuie să merg cu el, să-i arăt. Eu. Personal. Fir-ar al naibii!

— Cine-şi ia un concediu de zece luni, ca să se plimbe cu barca, nu se poate plânge că se speteşte muncind.

— Ba eu mă pot plânge şi-am s-o fac. Se presupune-că slujba mea este o sinecură.

— De ce?

— În principal, pentru că aşa am făcut-o eu să fie. Am muncit din greu, douăzeci de ani, ca să transform compartimentul de Arte, Monumente şi Arhive în ceea ce este, iar de zece ani sunt în stadiul în care colaboratorii mei se pot descurca şi singuri, în toate problemele. Aşa am reuşit să-i fac să mă lase liber, să-mi spună să mai vin pe la birou doar din când în când, ca să semnez nişte hârtii şi între timp să fac ce-mi trăsneşte prin cap. Şi — deodată — această atitudine de ploconire, care-i cere unui comisar să se joace de-a ghidul cu un scriitoraş din Vega, într-o deplasare pe care-ar putea s-o organizeze orice angajat! Doar ăştia din Vega nu sunt dumnezei!