Roger Zelazny - Nemuritorul

— Acum că m-ai găsit, aşa ruinat cum sunt, pot să-mi văd de treabă?

— Conrad!

Atacul venea din partea pipei.

— Nu, domnule Nomikos. Mai sunt şi considerente de ordin practic. Aici este o lume dură, iar dumneata ai o mare putere de supravieţuire. Te vreau alături de mine pentru că vreau să supravieţuiesc.

Am ridicat iarăşi din umeri.

— Bine, pe-asta am rezolvat-o. Acum ce mai urmează?

El chicoti.

— Îmi dau seama că nu-ţi prea plac.

— De unde ideea asta? Doar pentru că l-ai insultat pe-un prieten de-al meu, că mi-ai pus întrebări impertinente, că m-ai angajat dintr-o toană…

— …că ţi-am exploatat compatrioţii, că am transformat lumea voastră într-un bordel, că am demonstrat provincialismul deplin al rasei umane în comparaţie cu o cultură galactică infinit mai veche…

— Eu nu mă refer la rasa ta şi la rasa mea. Eu vorbesc din: punct de vedere personal. Şi, repet, mi-ai insultat prietenul, mi-ai pus întrebări impertinente şi m-ai angajat dintr-o toană.

— (Fornăit de ţap)… cu toate trei! Dar e o insultă la adresa umbrelor lui Homer şi Dante ca acest om să înalte imnuri pentru rasa umană!

— Pentru moment, el este cel mai bun pe care-l avem.

— În acest caz, ar trebui să te descurci fără el.

— Asta nu-i un motiv ca să-l tratezi la modul cum ai făcut-o.

— Ba eu cred că da, altfel n-aş fi procedat aşa. În al doilea rând, am întrebat ce-am vrut şi este dreptul dumitale să-mi răspunzi sau nu, după cum îţi convine — ceea ce ai şi făcut. În sfârşit, nu te-a forţat nimeni, la nimic. Eşti funcţionar. Ţi s-a dat o însărcinare. Ceartă-te cu Oficiul tău, nu cu mine. Şi, dacă mă gândesc bine, mă îndoiesc că ai suficiente date ca să foloseşti cuvântul „toană” cu uşurinţa cu care ai făcut-o, încheie el.

Judecând după expresia feţei lui Lorel, se pare că ulcerul făcea şi el un comentariu tăcut, în timp ce eu remarcam următoarele:

— Atunci numeşte-ţi grosolănia „o abordarea deschisă”, dacă vrei (sau produsul unei alte culturi) şi justifică-ţi influenţa cu sofismele şi răstălmăcirile care-ţi plac, dar mai ales oferă-mi toată gama de judecăţi false pe care le emiţi, pentru ca să te pot judeca, la rândul meu. Te comporţi ca un reprezentant regal într-o colonie a Coroanei, am zis eu, apăsând pe iniţiale, şi asta nu-mi place. Ţi-am citit toate cărţile. Le-am citit şi pe cele ale bunicului tău — de exemplu „Lamentaţia unei târfe pământene” — dar tu n-ai să fii niciodată omul care este el. El are ceva ce se numeşte compasiune. Tu nu ai. Orice simţi în legătură cu bătrânul Phil, ţie ţi se potriveşte de două ori mai mult, aşa cum o să arăt eu, în cartea mea.

Partea cu privire la bunic trebuie să-l fi atins într-un punct dureros, căci ochii îi scânteiară când privirea mea albastră se ciocni de-a lui.

— Aşa că mă doare-n cot de tine, i-am zis — sau, în tot cazul, ceva asemănător, în limba vegană.

Sands nu vorbeşte suficient de bine vegana ca să fi înţeles cele spuse, dar a început imediat să scoată sunete conciliante, uitându-se în jur să vadă dacă nu ne auzise cineva.

— Conrad, regăseşte-ţi, te rog, atitudinea profesională …Srin, Shtigo, ce-ar fi să continuăm cu planificarea?

Myshtigo zâmbi, cu zâmbetul său albastru-verzui.

— Şi să micşorăm, pe cât posibil, diferenţele? întrebă el. Prea bine.

— Atunci să mergem în bibliotecă, unde este mai linişte şi putem folosi şi imaginea hărţii.

— Perfect.

M-am simţit uşor întărit când ne-am ridicat să plecăm, pentru că în locul pomenit se afla Don Dos Santos, iar el îi urăşte pe vegani, plus că acolo unde este Dos Santos se găseşte întotdeauna şi Diane, fata cu perucă roşie, care urăşte pe toată lumea: şi mai ştiam că George Emmet este sus, ca şi Ellen, şi că George este acru cu străinii (ca, de altfel, şi cu prietenii); şi poate că Phil se va aventura şi el, mai târziu, şi va deschide foc de răspuns; în sfârşit, acolo mai era şi Hasan — el nu spune multe, se mulţumeşte doar să şadă, să-şi fumeze ierburile şi să aibă o înfăţişare de nepătruns — iar dacă stai prea aproape de el şi respiri adânc, de câteva ori, nu-ţi mai pasă ce dracul le-ai spus veganilor sau oamenilor.

Sperasem ca memoria lui Hasan să se fi dus de râpă sau. dimpotrivă, să fi urcat undeva, printre nori. Dar speranţa mea se risipi atunci când intrarăm în bibliotecă. El stătea cu spatele drept şi sorbea limonadă.

Să tot fi avut vreo optzeci sau nouăzeci de ani, poate chiar mai mult, dar arăta ca de patruzeci şi încă putea să acţioneze ca la treizeci. Corpul său răspunsese foarte bine la tratamentul Sprung-Samser. Aşa ceva nu se întâmplă des. De fapt, nu se întâmplă aproape niciodată. Acest tratament provoacă la unii un şoc anafilactic accelerat, fără nici un motiv aparent, şi nici chiar un puseu de adrenalină intra cardial nu-i mai face să-şi revină; alţii, cei mai mulţi, reuşesc să se menţină în starea caracteristică vârstei de 50-60 de ani. Însă în cazuri extrem de rare, cam de unul la o sută de mii, tratamentul are ca rezultat o întinerire.

Ceea ce m-a frapat în mod deosebit este că, din lungul şir al celor implicaţi, destinul l-a ales tocmai pe el pentru un asemenea mod de rezolvare.

Trecuseră peste cincizeci de ani de la Afacerea Madagascar, în care Hasan fusese folosit de către partidul Radpol în acţiunea sa de „vendeta” împotriva taleriţilor — adică a celor de pe astrul Taler. El se aflase în solda răposatului (Dumnezeu să-l odihnească!), mare K, din Atena, care îl trimisese să „cureţe” societatea numită Earthgov Realty Company. Iar el şi-a făcut treaba. Şi încă bine! Cu un mic dispozitiv pe bază de fisiune. Buum! Reînnoire urbană imediată. Cei Puţini l-au poreclit Hasan Asasinul, el fiind ultimul mercenar de pe Pământ.

Totodată, Hasan era, alături de Phil (care nu întotdeauna fusese un mânuitor al paloşului fără lamă şi mâner), unul dintre cei Foarte Puţini care-şi puteau aminti de bătrânul Karaghiosis.

In consecinţă, cu bărbia sumeţită şi împingând înainte obrazul atins de ciupercă, am încercat să-i întunec mintea cu prima mea căutătură. Indiferent dacă se aflau în preajmă puteri vechi şi misterioase, lucru de care mă îndoiam, sau că el era mai sus decât aş fi crezut — ceea ce era posibil, sau că-mi uitase chipul — ceea ce ar fi fost posibil, deşi nu foarte probabil, ori că făcea dovada de etică profesională sau de o şiretenie animală primară… (El le avea, în proporţii diferite, pe acestea două din urmă, accentul fiind pus însă pe şiretenia animală). Nu schiţă nici un gest în clipa când furăm prezentaţi unul altuia.

— Domnul Hasan, gardianul meu personal, zise Dos Santos zâmbind ca la fotograf, în timp ce eu strângeam mâna care, cândva, ca să zic aşa, zguduise lumea.

Era, încă, o mână foarte puternică.

— Conrad Nomikos, îmi repetă Hasan numele, uitându-se printre pleoapele pe jumătate închise, de parcă l-ar fi citit de pe o listă.

Îi ştiam pe toţi din cameră, aşa că m-am grăbit spre scaunul cel mai depărtat de Hasan, ţinând mai tot timpul paharul cu băutură în dreptul feţei, pentru mai multă siguranţă. Diane — Perucă Roşie stătea alături, în picioare. Deschise gura, zicându-mi:

— Bună dimineaţa, domnule Nomikos!

— Bună seara, Diane, i-am răspuns, ridicând paharul.

Înaltă, subţirică, îmbrăcată în cea mai mare parte în alb, ea stătea lângă Dos Santos, dreaptă ca o lumânare.