Ivan Efremov - Cor Serpentis (Inima Şarpelui)

Și iată uriașa intrare tot mai aproape. În interiorul ei se deschidea o sală enormă, slab luminată, cu pereți luminescenți ca fluoritul.

Deodată, cînd nimeni nu se aștepta, imaginea dispăru. Pămîntenii care se pregătiseră să vadă ceva cu totul neobișnuit rămaseră buimăciți: în partea cealaltă a galeriei se aprinse obișnuită lumină albastră; ecranul cu gratii, făcut dintrun metal roșu, se strînse, lunecă lateral, iar în locul său se arătară din nou cosmonauții străini. De astă dată, ei se mișcau foarte repede, vădit agitați.

În momentul acela, pe ecranul astronavei albe apăru un șir de vederi. Ele prinseră a se succeda atît de iute încît privitorii abia reușeau să distingă imaginile.

Undeva, în străfundurile cosmosului, zbura o altă rachetă, tot atît de albă ca și aceea de lîngă «Tellur». Se vedea strălucitorul ei inel central cum se rotește risipind departe virtejui de raze. Deodată inelul rămase nemișcat, și din spațiul sideral, unde se oprise în vecinătatea unei stele pitice albastre, racheta începu să emită unde. Acestea înaintară vertiginos, pînă ce dădură de astronava de lîngă «Tellur». Oamenii de pe planeta fluorică interceptară mesajul, care pe ecranul pămîntenilor apărea sub forma unei linii punctate.

Din pieptul lui Mutt Ang izbucni un oftat atît de greu, încît toți își priviră comandantul nedumeriți.

— Da! Ne vor părăsi curînd. Undeva foarte departe se află o altă cosmonavă albă. Nu știu în ce mod izbutesc ei să se înțeleagă… Numi pot da seama ce puteri au pus ei în joc pentru a reuși să transmită comunicări la distantele incomensurabile care despart cele două rachete. Cea dea doua parese că a suferit o avarie. Apelul ei a ajuns pînă la străinii de lîngă noi, sau, mai bine spus, pînă la prietenii noștri!

— Poate că nui vorba de vreo avarie, ci de descoperirea unui lucru foarte important! își dădu părerea Taina.

— N-ar fi exclus. Oricum ar sta însă lucrurile, ei tot ne vor părăsi. Trebuie să ne zorim la maximum dacă vrem să fotografiem și să însemnăm cît mai multe date. Principalul îl constituie hărțile lor, traseul pe care lau străbătut, întîlnirile pe care leau avut… Sînt convins că ei au mai dat peste oameni ca noi, deprinși să respire întro atmosferă cu oxigen.

Din discuțiile purtate cu astronauții veniți din sistemul Soarelui albastru sa stabilit că întradevăr ei nu vor mai putea zăbovi decît cel mult douăzeci și patru de ore terestre. De aceea, pămîntenii, stimulați cu medicamente speciale, depuneau eforturi imense ca să nu se lase mai prejos de locuitorii planetei fluorice, a căror energie părea inepuizabilă.

Erau fotografiate textele și fotografiile cărților științifice, erau înregistrate sunetele limbii străine. Membrii celor două expediții făceau schimb de colecții de minerale, de ape și gaze, închise spre păstrare în lăzi străvezii, chemorezistente; chimiștii încercau să înțeleagă semnificația simbolurilor care exprimau structura substanțelor organice și anorganice. Istovită, Afra completa diagramele proceselor fiziologice, reproducea schemele și formulele genetice, studia stadiile embriologice ale dezvoltării organismului uman în condițiile planetei fluorice. Nesfîrșitele lanțuri moleculare ale albuminelor rezistente la fluor erau extraordinar de asemănătoare cu acelea ale albuminelor noastre: aveau aceleași filtre de energie, aceleași zăgazuri pe care materia lea ridicat împotriva entropiei [37] Din punct de vedere fizic, organismul viu este un fel de filtru sau un fel de baraj care fie că oprește, fie că frînează entropia (adică degradarea sau dispersarea energiei) (n.a.) .

Au trecut 20 de ore. În galerie apărură Tey și Kary. Frînți de oboseală, ei aduceau «celorlalți» un maldăr de hărți astrale, care reprezentau întregul drum parcurs de racheta terestră pînă la locul întîlnirii.

Echipajul cosmonavei albe se grăbea tot mai mult. Benzile fotomagnetice ale mașinilor de memorare terestre înregistrau poziția stelelor necunoscute, însemnate pe harți cu ajutorul unor semne bizare. Pămîntenii consemnau datele astrofizice ivite în calea celor două rachete albe; toate acestea aveau să le descifreze mai tîrziu cu ajutorul unor tabele explicative pe care le primiseră de la prietenii lor cosmici.

La un moment dat se petrecu ceva carei făcu pe oamenii Terrei să izbucnească în strigăte de bucurie. La început lîngă o stea de pe ecran, apoi lîngă o a doua, o a treia, a patra și a cincea, apărură cerculețe în interiorul cărora se roteau planete.

Iată acum prezentată schematic nu o singură astronavă, ci o întreagă flotă de rachete. De sub fuzelajul lor apărură platforme în care puteau fi văzute ființe îmbrăcate în scafandri și care, fără îndoială, erau oameni. Semnul atomului cu 8 electroni — oxigenul — încunună toate aceste imagini, dar cosmonavele de pe schemă erau legate numai de două planete: una situată în apropierea unui mare Soare roșu, iar alta care se învîrtea în jurul unei stele aurii de clasa spectrală — F. După cît se pare, pe celelalte trei planete, viața, deși se dezvolta datorită oxigenului, nu ajunsese totuși la acel grad înalt care să fi permis locuitorilor săși ia zborul în Cosmos. Și de fapt era posibil ca pe acele corpuri cerești nici nau apucat încă să apară făpturi raționale.

Pămîntenii nu reușiră să constate acest lucru, dar aveau la îndemînă date prețioase privitoare la căile ce duceau spre aceste lumi locuite, aflate la sute de parseci de locul în care se întîlniseră cele două rachete.

Sosise timpul ca astronauții săși ia rămas bun unii de la alții.

Echipajele celor două cosmonave se aliniară deo parte și alta a peretelui transparent. Pămîntenii și oamenii planetei fluorice — al cărei nume era greu de reprodus în graiul celor dintîi — stăteau fațăn față pentru ultima oară. Ei iți zirrrbeati, își făceau gesturi amicale în care se putea citi regretul despărțirii, iar privirile ochilor inteligenți și plini de luareaminte încercau parcă să fixeze în memorie emoționanta clipă.

Astronauții lui «Tellur» fură cuprinși de un puternic sentiment de singurătate. Chiar plecarea de pe planeta lor natală și gîndul că vor reveni abia după șapte secole nu li se părea o pierdere atît de dureroasă și ireparabilă. Pămîntenii nu puteau să se împace cu ideea că vor mai trece doar cîteva minute și acești oameni frumoși, buni și atît de ciudați se vor topi pentru totdeauna în beznele Cosmosului, în căutarea altor făpturi ce trăiesc în medii asemănătoare.

Poate că abia acum au înțeles astronauții în întregime, cu întreagale ființă, că în toate strădaniile, căutările și visurile lor esențialul este omul. Pentru orice civilizație, pentru oricare stea, pentru întreaga Galaxie și pentru Universul cel infinit, principalul este omul, rațiunea, simțămintele, frumusețea, forța și viața lui!

Dăinuirea, dezvoltarea și fericirea omului, — iată fundamentala problemă a vremilor viitoare după victoria asupra Inimii de Șarpe, după nebuneasca, inconștienta și dăunătoarea irosire a energiei vitale în societățile umane inferior organizate.

Omul reprezintă unica forță în Cosmos capabilă să acționeze inteligent, să învingă cele mai dificile obstacole și să săvîrșească o multilaterală și utilă transformare a lumii, adică să întroneze frumusețea unei existențe raționale și grandioase, plină de puternice și nobile simțăminte.

Comandantul străinilor făcu un semn. Tînăra care întruchipase frumusețea femeilor din planeta fluorică se îndreptă în grabă spre locul unde se afla Afra. Își desfăcu larg brațele și se lipi de peretele, străveziu de parcă ar fi dorit so îmbrățișeze pe minunata femeie a Pămîntului. Afra, fără săși dea seama că lacrimile i se prelingeau pe obraji, se repezi și ea cu brațele desfăcute spre cloazonul despărțitor și rămase asemenea unei pasări captive zbătînduse îndărătul unui geam. Dar lumina din culoarul străinilor se stinse, iar geamul ce se întunecă era aidoma străfundurilor unei ape în care parcă sar fi scufundat toate năzuințele pămîntenilor.