Ivan Efremov: Cor Serpentis (Inima Şarpelui)

Pămîntenii stăteau de cîteva ore cu răsuflarea tăiată în fața peretelui transparent și urmăreau dispozitivul ingenios care continua să prezinte cu un realism zguduitor aspecte de pe planeta fluorică. Oamenii au văzut talazurile liliachii ale oceanului fluorhidric scăldînd nisipurile negre de pe maluri, stînci roșii și coastele repezi ale zîrnelor cu creste roase, sinelii. Cu cît te apropiai mai mult de cei doi poli, văzduhul devenea tot mai albastru. Munții erau acolo în formă de cupole, de valuri, de tăpșane cu scînteieri opalescente. Văile adînci ale masivilor polari, îndreptate spre zona mărilor meridionale, erau învăluite de o umbră oțelie. Deasupra marilor golfuri pluteau irizate văluri de nori. Gigantice edificii durate din metal roșu și piatră verde însoțeau țărmurile mărilor și, în șiruri lungi, nesfîrșite se îndreptau spre poli, dea lungul văilor. Aceste titanice aglomerări de construcții ce puteau fi observate de la mari altitudini erau despărțite de fîșii late de vegetație deasă, cu frunzișul ca peruzeaua, sau de culmile teșite ale munților, care păreau a filtra prin ei lumina, ca nestematele. Căciulile rotunde ale ghețarilor polari, formați din acid fluorhidric, scînteiau ca tot atîtea safire.

Ultramarinul, albastrul, azuriul și violaceul puteau fi văzute pretutindeni.

Însuși aerul parcă era pătruns de o lucoare albăstruie, aidoma unei slabe descărcări electrice întrun tub cu gaze rarefiate. Lumea planetei străine apărea pămîntenilor rece și nepăsătoare ca o viziune întrun cristal: pură, depărtată și ireală. O lume în care nu se simțea căldura și mîngîietoarea diversitate a terestrelor culori roșii, portocalii și galbene.

Șiraguri de orașe se zăreau în ambele emisfere ale planetei, în regiunile corespunzătoare zonelor polare și temperate ale Pămîntului. Către ecuator munții deveneau tot mai ascuțiți și mai întunecoși. Piscuri colțuroase se înălțau dea dreptul din marea a cărei oglindă era tulburată de aburi. Coastele lanțurilor muntoase se răsfirau în sensul latitudinii, mărginind regiunile tropicale. Acolo se învîrtejeau mase compacte de vapori sinelii: din pricina căldurii venite de la Soarele albastru, acidul fluorhidric, evaporînduse repede, încărca atmosfera de colosale fronturi de nori, care porneau spre zonele temperate, se condensau și reveneau în zona ecuatorială, întro revărsare de cascade. Stavilare uriașe țineau piept tumultului acestor torente, le captau în tuneluri și canale, pentru a le folosi ca izvor de energie în uzinele planetei.

Străluceau orbitor tărîmuri acoperite cu uriașe cristale de cuarț; de bunăseamă că în apele, mărilor fluorhidrice siliciul juca oarecum rolul sării din mările terestre. Clădirile orașelor se vedeau tot mai aproape. Contururile lor se profilau net în lumina rece, vineție a cerului. Oriunde priveai, toate suprafețele locuite ale planetei — cu excepția regiunii ecuatoriale, ascunsă sub un albastru zăbranic de aburi și care rămîne a un semn de întrebare — purtau amprenta muncii și a gîndirii creatoare omenești. Pe acea planetă fuseseră săvîrșite mai multe transformări decît pe Pămînt, unde mai rămăseseră vaste suprafețe de păduri, de ruine antice și exploatări părăsite [35] Pămîntenii — care s-au avîntat în cosmos și au descoperit noi planete cu oxigen și condiții optime de viață — nu mai aveau nevoie să lucreze tot uscatul globului pămîntesc. De aceea multe suprafețe erau transformate în parcuri sau monumente naturale, mai erau păstrate cîmpii, păduri și chiar pustiuri, pentru a reda naturii terestre întreaga varietate carei fusese răpită. Dimpotrivă, «oamenii fluorici» — fiind izolați pe planeta lor ca întro închisoare, deoarece în spațiile siderale apropiate nu exista vreun corp ceresc similar — aveau nevoie de tot cuprinsul uscatului, care, din nefericire pentru ei, devenea și mai neîndestulător, din pricina toridelor zone ecuatoriale, unde se evapora oceanul fluorhidric (n.a.). .

Rodul activității depuse de miliarde de oameni în decurs de nenumărate generații se înălța mai sus decît munții, acoperea întreaga față a planetei fluorice.

Viața domina de asemenea atît cuprinsurile zbuciumate ale mărilor cît și atmosfera densă pe care o străbăteau puternicele raze ale Soarelui albastru și sarcini electrice de valori extraordinare.

Pămîntenii contemplau aceste priveliști, iar gîndul le zbura la planeta lor natală. Ei o vedeau cu totul altfel de cum șio reprezentau strămoșii lor îndepărtați. Dacă pentru aceștia imaginea Pămîntului era legată de locul în care sau născut și au trăit: de vreo cîmpie întinsă, de vreun codru silhui, de cîte un munte cu cleanțuri pleșuve, de cine știe ce țărmuri însorite — în închipuirea astronauților lui «Tellur» apărea întregul glob terestru cu toată varietatea lui de zone. În această imagine se contopeau și minunate stepe argintii [36] E vorba despre stepele patriei mele pe care cresc negară și pelinul (n. a.) , răscolite de vînt, și bătrîne păduri de brazi și de cedri, de mesteceni albi, de palmieri întraripați și eucalipți gigantici. Îi încîntau și țărmurile pierdute în ceață ale ținuturilor nordice cu stînci acoperite de mușchi, și albul recifelor de corali pe fondul siniliu al mărilor tropicale. Splendide erau crestele maiestoase inaccesibile ale munților, pe care omătul scînteia orbitor, stranie era ceața diafană, tremurătoare și iluzorie de deasupra pustiurilor. Și parcă vedeau aievea mărețele fluvii ce curgeau domoale, rîurile ce goneau printre stînci și peste praguri ca adevărate herghelii de căi înspumați. Își mai aminteau de belșugul culorilor, de varietatea florilor, de cerul cu albăstrimile lui terestre și de norii săi atît de asemănători unor păsări albe, de zilele dogorite de arșiță și de acelea mohorîte, ploioase, de continua schimbare a anotimpurilor anului. Și printre toate aceste bogății ale naturii, o și mai mare diversitate de oameni: cu frumuseți, aspirații, speranțe și visuri, cu bucurii și necazuri, cu lacrimi și tristeți!

Noi, pămîntenii, făpturi ale unui văzduh încărcat cu oxigen, care poate fi întîlnit în cosmos de sute de mii de ori mai lesne, am găsit și vom mai găsi încă multe condiții prielnice vieții, vom descoperi, vom întîlni și ne vom uni cu semenii noștri — oamenii altor planete. Dar ei? Născuți întro atmosferă fluorică atît de neobișnuită, cu albuminele și oasele lor fluorice, cu sîngele lor format din globule albastre, care absorb fluorul, cum globulele noastre roșii absorb oxigenul, ei ceor să facă?

Acești inși sînt constrînși să rămînă pe planeta lor. Și desigur că de mult tot caută ei alte ființe aidoma lor sau măcar alte planete cu o atmosferă fluorică. Dar cum să găsească în beznele siderale asemenea rarisime excepții, cum să ajungă pînă la ele înfruntînd miile de anilumină? Dezamăgirea pe care ei o încercaseră în momentul întîlnirii cu oamenii care respiră oxigen era de înțeles.

În locul fantasticelor priveliști, ciudatul aparat din galeria străinilor aduse acum înaintea pămîntenilor imaginea unor construcții titanice. Zidurile înclinate spre interior aminteau arhitectura clădirilor tibetane. Nicăieri nu se zăreau unghiuri drepte și planuri orizontale — formele se arcuiau armonios, trecînd de la planul vertical la cel orizontal prin niște întorsături elicoidale sau în formă de spirală.

În depărtare se ivi ceva al cărui contur semăna cu un oval răsucit. Cînd imaginea se apropie și deveni mai clară, se putu vedea că partea de jos a ovalului era un drum lat, care urca în volută și dispărea în intrarea colosală a unui edificiu de întinderea unui oraș. Deasupra acestui portal, se aflau mari semne albastre, chenăruite în roșu și care aduceau cu suprafața unei ape domoale peste care a pornit să sufle o dulce adiere.