Ivan Efremov - Cor Serpentis (Inima Şarpelui)

Fiind invitați prin semne să intre în «Tellur», astronauții cei albi răspunseră tot cu ajutorul unor gesturi că resping această propunere. Unul dintre ei șia atins scafandrul cu mîinile, apoi, brusc, de parcă ar fi aruncat ceva, șia azvîrlit brațele în lături.

— Se tem pentru scafandrul lor în atmosfera de oxigen, ghici Tey.

— Ei doresc, ca și noi, să începem întîlnirea în galerie, conchise comandantul.

Astronavele — una albă ca zăpada, cealaltă lucie ca o oglindă de metal — alcătuiau acum un corp comun, aflat în repaus și parcă suspendat în nemărginitul Cosmos. «Tellur» puse în funcție radiatoare puternice, și pămîntenii — îmbrăcați în salopete albastre, din lîna artificială, mulate pe corp — putură intra în galeria tubulară care făcea legătura între rachete.

În partea opusă a coridorului se aprinse o lumină albăstruie ca slăvile ce mîngîie înaltele culmi terestre. Pereții transparenți carel despărțeau în două păreau a fi de acvamarin sau dintro apă de mare solidificată.

Liniștea ce se așternuse era tulburată doar de respirația accelerată a pămîntenilor emoționați.

Tey Eron atinse fără să vrea umărul Afrei și simți tremurul tinerei femei. Ajutorul de comandant cuprinse din spate umerii biologului. Clipa mult așteptată se apropia.

Deodată, la capătul galeriei, apăru un grup de opt străini… Oare erau întradevăr străini? Pămîntenii nuși credeau ochilor; în adîncul sufletului, fiecare se așteptase la ceva extraordinar, la un spectacol nemaivăzut. Marea asemănare dintre ei și «ceilalți» li se părea dea dreptul fantastică. Uimirea lor însă nu dură decît cîteva clipe. Pe măsură ce se uitau mai bine, pămîntenii observau la astronauții necunoscuți tot mai multe deosebiri…

Lumina albastră se stinse, și în culoarul de dincolo se aprinse o lumină albă terestră. Pereții străvezii își pierdură culoarea verde, și deveniră albi, aproape că nu se mai vedea nimic prin ei. Și totuși îndărătul acestor bariere se aflau oameni. Cosmonauților lui «Tellur» nici nu le venea să creadă că acei oameni atît de asemănători lor respira un gaz extrem de toxic și se scaldă în mări fluorhidrice!

Corpurile străinilor erau proporționate și aveau înălțimea medie a pămîntenilor. Culoarea pielii le era ciudată: cenușie ca fonta, cu luciu argintiu și tainice reflexe purpurii, cum este cărămida bine arsă și șlefuită sau hematitul. Mai ales culoarea acestui mineral aducea foarte mult cu pielea locuitorilor de pe planeta fluorică.

Părul le era des, de culoare neagră, bătînd în albăstrui. Dar particularitatea cea mai extraordinară a feței o constituiau ochii lor foarte, mari și prelungi. Tăietura acestora era oblică și pornita spre tîmple, astfel încît colțurile ochilor veneau mult mai sus decît la pămînteni. Sclerotica lor avea luminile turcoazei și părea neproporțional de prelungă față de irisul negru și de pupile.

Sprîncenele corbii și drepte, aproape îmbinate la rădăcina nasului, se uneau sus pe tîmple cu părul, astfel încît formau un mare unghi obtuz. Părul de deasupra frunții înalte cobora chiar de la mijlocul ei în linii armonioase, simetrice cu sprîncenele, spre urechi.

De aceea, fruntea avea forma unui romb orizontal, alungit. Nasul scurt, ieșit ușor în relief avea ca și la pămînteni nările îndreptate în jos. Prin gura mică cu buze viorii se zăreau dinți frumoși, de culoarea cerului senin.

Partea superioară a feței părea foarte lată. Sub nivelul ochilor, chipul li se îngusta mult spre bărbie, avînd un contur oarecum unghiular. Forma urechilor nu putu fi stabilită, deoarece acestea erau acoperite de un fel de bantă aurie, purtată de străini pe creștetul capului și lăsată pînă peste tîmple, spre gît.

Printre necunoscuți se aflau atît femei cît și bărbați. Femeile puteau fi deosebite după gîturile zvelte, după trăsăturile rotunjite ale feței și după părul mai bogat, deși tuns tot scurt. Bărbații erau mai înalți, mai vînjoși, aveau bărbii mai late și în general se distingeau prin acele trăsături care deosebesc și pe Pămînt cele două sexe.

Afrei i se păru că oamenii planetei fluorice au la mînă numai patru degete — e drept bine proportionate ca și la pămînteni, dat parcă lipsite de articulații: ele se îndoiau cu ușurință și nu formau proeminențe unghiulare.

Picioarele nu puteau fi distinse; tălpile li se înfundau în covorul moale ce acoperea pardoseala. Cît privește îmbrăcămintea, ei purtau haine de un roșu aproape cărămiziu.

Cu cît pămîntenii îi cercetau mai îndelung pe străini, cu atît mai puțin curioasă li se părea înfățișarea acestora, ba chiar, mai mult, frumusețea lor exotică, cu totul inedită devenea tot mai evidentă. Un farmec irezistibil se revărsa din ochii lor mari, înțelepți și prietenoși, care priveau cu blîndețe spre pămînteni.

— Ce ochi minunați! nu se mai putu stăpîni Afra să remarce. Și ai noștri sînt frumoși, dar ai lor sînt fără seamăn!

— De ce oare or fi atît de mari? întrebă în șoaptă Tey.

— Cu cît sînt mai mari, cu atît ochii au mai multe elemente de retină și pot reține din mediul înconjurător un mai mare număr de detalii.

Tey dădu din cap în semn că a înțeles.

Un astronaut străin înaintă și făcu un gest de invitație. Imediat lumina terestră se stinse în partea galeriei ridicate de oamenii planetei fluorice.

— Vai! exclamă mîhnit Mutt Ang. Nu prevăzusem!

— Am făcuto eu, zise calm Kary, stingînd lumina obișnuită și aprinzînd două becuri puternice cu filtre de patru sute treizeci [33] Filtrul de 430 este un filtru care lasă să treacă prin el numai raze luminoase cu o lungime de undă de 430 de milimicroni, adică lumina albastră vie (n. a.). .

— Arătăm ca niște cadavre, spuse Taina. Ce înfățișare neplăcută avem la o asemenea lumină!

— Nu fiți îngrijorați, îi consolă Mutt Ang. Spectrul de optimă vizibilitate al noilor noștri prieteni înclină mult spre violet sau poate chiar spre ultraviolet. Aceasta înseamnă că ei sînt în stare să perceapă culori mult mai calde și mai bogate în nuanțe decît acelea pe care le putem vedea noi, dar firește numi pot da seama exact de acest fenomen.

Pămîntenii luară cîteva fotografii; apoi, printro mică ecluză, trimiseră străinilor un megafon ambalat, care funcționa pe bază de cristale de osmiu. Astronauții veniți de pe planeta fluorică primiră megafonul șil fixară pe un trepied. Kary îndreptă spre o antenă în formă de cupă un fascicul subțire de radiounde.

În atmosfera fluorică a celeilalte cosmonave răsunară muzica și graiul de pe Pămînt. În același fel a fost transmis și aparatul pentru analiza aerului, ceea ce a permis să se stabilească ce temperatură, presiune și compoziție avea «văzduhul» necunoscutei planete. După cum era și de așteptat, temperatura din interiorul astronavei albe era mai scăzut decît în cea terestră, netrecînd de șapte grade; presiunea atmosferică era mai mare, iar forța gravitației aproape aceeași.

— Cred că ei sînt totuși mai calzi, după cum și noi avem o temperatură mai ridicată decît aceea obișnuită de douăzeci de grade, din jurul nostru. Mă gîndesc că organismul lor trebuie să aibă vreo paisprezece grade deale noastre.

La rîndul lor, făpturile străine trimiseră prin mica ecluză două lădițe, cu pereți reticulari în care se aflau cîteva aparate a căror destinație era greu de ghicit. Dintro lădiță răsunară la un moment dat vuiete intermitente, plăcute, de tonalități înalte, ce se pierdeau parcă în depărtare [34] «Se pierdeau parcă în depărtare». Vrea să sugereze faptul că acele sunete atingeau uneori tonuri atît de înalte încît nu mai puteau fi auzite de pămînteni. (n. a.) . Cosmonauții lui «Tellur» înțeleseră că, în comparație cu ei, «ceilalți» percepeau sunete mult mai acute. Astfel, în cazul că ar fi auzit o gamă de frecvențe aproape egală cu a pămîntenilor, ei nar fi putut intercepta o bună parte a notelor joase din muzica și graiul acestora.