Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Ar trebui să-i dăm resturile de mâncare, rosti Andrei gânditor. Am la resturi pentru o cireada întreagă…

— Să mă duc? îi propuse Otto, gata să se întoarcă.

Andrei însă doar se uită la el și, zicând: „Pe loc repaus!”, porni mai departe. Pe scară deja mirosea urât. De fapt, și înainte puțea întotdeauna, acum însă apăruse un iz nou și, coborând un palier mai jos, descoperiră sursa, și nu numai una.

— Da, Van n-o să ducă lipsă de lucru, spuse Andrei. Să te ferească Dumnezeu să lucrezi ca portar. Tu ce ești acum?

— Ministru adjunct, răspunse Otto posomorât. De trei zile.

— La ce minister? se interesă Andrei.

— Aă… cum îi zice?… Al învățământului profesional.

— E greu?

— Nu pricep nimic, spuse Otto cu tristețe. Foarte multe hârtii, dispoziții, referate… devize, buget… Și, acolo, nimeni nu pricepe nimic. Toți aleargă, se întreabă unul pe altul… Stai, unde te duci?

— La magazin.

— Nu. Să mergem la Hofstatter. La el este mai ieftin, și e neamț totuși… Porniră spre Hofstatter. Hofstatter ținea pe Principală, colț cu Vechea Persienească, un amestec de zarzavagerie și băcănie. Andrei a mai fost aici de vreo două ori, dar de fiecare dată a rămas cu buzele umflate: Hofstatter avea puține produse și își alegea singur cumpărătorii.

Magazinul era gol, pe rafturi se aliniau în șiruri drepte aceleași borcane cu hrean roșiatic. Andrei intră primul, și Hofstatter, ridicându-și de la casă fața-i puhavă și palidă, zise imediat: „Ora închiderii”. Însă numaidecât sosi Otto care își agățase coșul de clanța ușii, iar fața puhavă și palidă se lăți într-un zâmbet cordial. Închiderea magazinului, firește, fu amânată. Otto și Hofstatter se retraseră în adâncurile stabilimentului, unde îndată răsunară foșnetul și scârțâitul lăzilor mutate, răpăitul cartofilor vărsați, gâlgâit de sticlă umplută, se auziră voci înăbușite…

Neavând ce face, Andrei rătăci cu privirea de jur-împrejur. Da, negoțul particular al domnului Hofstatter prezenta o priveliște jalnică. Cântarul, firește, nu mai suportase de mult o verificare corespunzătoare, iar cu igiena — lucrurile stăteau destul de prost. De fapt, asta nu mă privește pe mine, își zise Andrei. Când totul va fi rânduit cum trebuie, acești hofstatteri vor da pur și simplu faliment. Se poate spune că au început încă de pe acum. În orice caz, nici acum el nu este în stare să servească pe toți câți îi trec pragul. Ca să vezi, merge mascat, a pus numai hrean peste tot. Ar trebui să-l asmuțim pe Kensi asupra lui— naționalist parșiv, practică un comerț de speculă „Doar pentru germani”…

Otto apăru din adâncuri și spuse în șoaptă: „Banii, repede!” Andrei îi predă iute un ghemotoc de hârtii mototolite. Otto, nu mai puțin iute, scuipă în degete, numără câteva hârtii, înapoind restul lui Andrei și dispăru din nou. După un minut, își făcu apariția la tejghea ținând în amândouă mâinile sacoșa plină și coșul așișderea. În spatele lui apăru fizionomia, semănând cu o lună, a lui Hofstatter. Otto asuda de mama focului și nu contenea cu zâmbetele, iar Hofstatter repeta binevoitor: „Mai treceți, mai treceți, flăcăilor, mereu, mereu voi fi bucuros să primesc germani adevărați… Transmiteți domnului Geiger un salut călduros… Pentru săptămâna viitoare mi s-a promis ceva carne de porc. Spuneți-i domnului Geiger că o să-i pun deoparte vreo trei kilograme…” „Întocmai, domnule Hofstatter, răspunse Otto. N-aveți grijă, totul va fi transmis cu toată exactitatea… Și nu uitați, vă rog, să transmiteți multe complimente domnișoarei Else — de la noi și în special de la domnul Geiger…” Toate acestea le debitară în duet până în pragul prăvăliei, unde Andrei prelua de la Otto sacoșa grea, înțesată cu morcovi proaspeți și curați, cu sfeclă roșie și ceapă dulce, de sub care ieșea gâtul ceruit al unei sticle. Peste sticlă se revărsau legături de praz, țelină, mărar, pătrunjel și alte verdețuri.

Când dădură colțul, Otto puse coșul pe trotuar, scoase o batistă mare, în carouri și, gâfâind, începu să-și șteargă fața, turuind:

— Stai puțin… Să-mi trag răsuflarea… U-uf… Andrei își aprinse o țigară și îi întinse pachetul lui Otto.

— De unde ați cumpărat morcovi? se interesă o femeie îmbrăcată într-o haină bărbătească de piele.

— Gata, s-au terminat, îi răspunse Otto precipitat. I-am luat pe ultimii. Acum au închis… Uf, mi-a scos sufletul diavolul ăla pleșuv… Îi spuse el lui Andrei. Câte i-am îndrugat! Mă jupoaie Fritz când o să afle… Nici nu mai știu ce i-am mai îndrugat…

Andrei nu pricepea nimic, și Otto îi explică situația.

Domnul Hofstatter, zarzavagiu din Erfurt, a fost toată viața plin de speranțe și toată viața n-a avut noroc. Când în anul o mie nouă sute treizeci și doi a fost ruinat de un evreu, care a deschis vizavi un mare și modern magazin de zarzavaturi, Hofstatter s-a simțit german adevărat și a intrat într-un detașament de asalt. În detașamentul de asalt se pare că a făcut carieră și în treizeci și patru l-a pocnit pe evreul pomenit cu propria-i mână peste bot și mai că pusese mâna pe afacerea acestuia, însă atunci a avut loc demascarea lui Rohm, și Hofstatter a fost dat afară. În vremea asta, el se însurase și o creștea deja pe fermecătoarea Else cea cu părul bălai. Câțiva ani s-a descurcat cu chiu cu vai, pe urmă l-au luat în armată și el a început cucerirea Europei, însă lângă Dunkerque a nimerit sub bombele propriei aviații și a primit în plămâni o schijă zdravănă, așa că, în loc de Paris, a ajuns într-un spital militar din Dresda, unde a zăcut până în patruzeci și patru, tocmai trebuia să se externeze când s-a petrecut celebrul raid al armatelor aliate, care a distrus Dresda într-o singură noapte. Din pricina groazei trăite i-a căzut tot părul și s-a țicnit un pic, după cum însuși povestește. Așa că, ajungând în Erfurtul natal, a stat în subsolul căsuței lui perioada cea mai arzătoare, cea mai potrivită, când încă o mai puteai șterge în Occident. Când însă a hotărât să iasă în sfârșit la lumină, totul era terminat. E drept că i-au lăsat prăvălia de zarzavaturi, dar de extinderea afacerii nici nu putea fi vorba. În patruzeci și șase i-a murit soția și, cu mintea întunecată, el a cedat îndemnurilor Mentorului și, neînțelegând bine ce alege de fapt, s-a mutat cu fiică-sa aici. Aici și-a mai revenit puțin, cu toate că și acum, pare-se, crede că a ajuns într-un mare lagăr de concentrare specializat, undeva prin Asia Centrală, unde au fost deportați toți nemții din Germania de Est. La scăfârlie nu s-a restabilit deplin. Îi divinizează pe germanii adevărați, este convins că are un miros special pentru ei, se teme grozav de chinezi, arabi și negri, a căror prezență aici n-o înțelege și nu și-o poate explica, însă cel mai mult îl venerează și respectă pe domnul Geiger. Asta de când, odată, în timpul uneia dintre primele lui vizite la Hofstatter, strălucitorul Fritz, în vreme ce Otto își umplea sacoșele, a făcut, militărește, o scurtă curte blondei Else, înrăită de lipsa perspectivelor la o căsătorie acceptabilă. Și de atunci, în sufletul lui Hofstatter cel nebun și chel s-a născut speranța oarbă că acest admirabil arian, sprijinul führerului și spaima evreilor, va scoate până la urmă nefericita familie a Hofstatterilor din apele învolburate la liman.

— …Lui Fritz ce-i pasă? se plângea Otto, schimbând întruna coșul dintr-o mână în alta. El se duce la Hofstatter o dată, cel mult de două ori pe lună, când nu mai avem ce mânca, o pipăie pe proasta aia și apoi… Da’ eu mă duc de două și de trei ori pe săptămână… Căci Hofstatter, smintit-smintit, dar e un om priceput, știi ce relații a legat cu fermierii? Are produse calitatea întâi și nu vinde scump… Sunt făcut praf! Eu trebuie să-i asigur atașamentul veșnic al lui Fritz pentru Else. Eu să-i asigur sfârșitul inexorabil al evreimii mondiale. Înaintarea neabătută a trupelor marelui Reich spre această prăvălie — tot eu… M-am încurcat eu însumi și cred că și pe el l-am înnebunit de tot. Mi-e rușine, zău: pe un bătrân nebun îl aduc în stare de nebunie totală. Știi ce m-a întrebat adineauri? Ce ar putea să însemne pavianii ăștia? Iar eu, fără să mă gândesc, i-am trântit: e un desant, zic, viclenie ariană. Tu n-o să mă crezi — m-a îmbrățișat și mi-a tras un pupat lung…