Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Bate cineva la ușă, anunță Davîdov. Să deschid eu sau te duci tu?

— Îndată, zise Andrei și se îndreptă spre ușa de la intrare. Era Van. Fără pufoaică, într-o cămașă albastră de serj până la genunchi și cu un prosop subțire în jurul capului.

— Au adus tomberoanele! zise el, zâmbind bucuros.

— Să le ia naiba, răspunse Andrei nu mai puțin bucuros. Tomberoanele să mai aștepte. De ce ești singur? Meilin unde este?

— Este acasă, zise Van. Doarme, băiatul a fost cam bolnav.

— Hai, intră, ce stai… Vino să-ți fac cunoștință cu un om de treabă.

— Păi ne cunoaștem deja, spuse Van intrând în sufragerie.

— A, Vanea! strigă bucuros Davîdov. Și tu ești aici? Nu, zise el adresându-se lui Kensi. Știam eu că Andrei este om bun. Vezi ce oameni cumsecade s-au adunat la el? De pildă, tu sau evreiașul acela… cum îi zice?… Ei, acum o să tragem un chef nemaipomenit! Mă duc să văd ce tot zăbovesc atâta. Acolo nu-i mare lucru de făcut, dar ei și-au găsit treabă…

Van îl dădu iute pe Kensi la o parte și se apucă să reașeze îndemânatic și cu grijă tacâmurile. Kensi, cu mâna liberă și cu dinții, își aranjă bandajul. Andrei se repezi să-l ajute.

— Nu știu de ce întârzie Donald, spuse el îngrijorat.

— S-a încuiat în casă, zise Van. A zis să nu fie deranjat.

— În ultima vreme e cam melancolic, băieți. Mă rog, treaba lui. Ascultă, Kensi, ce-i cu mâna ta?

Kensi răspunse, strâmbându-se ușor

— M-a mușcat un pavian. Și-a înfipt colții până la os, bestia!

— Zău? se miră Andrei. Mi s-a părut că sunt, totuși, pașnici…

— Pe naiba pașnici… Când îl prinzi și începi să-i bați zgarda în nituri…

— Ce zgardă?

— Dispoziția cinci sute șapte. Toți pavianii să fie înregistrați și dotați cu zgărzi și numere. Am aranjat astfel vreo douăzeci, pe ceilalți i-am aruncat în circumscripția vecină, să se descurce cei de acolo… Da’ ce-ai rămas cu gura căscată?… Mai adu pahare, nu ajung paharele…

CÂND SOARELE S-A STINS, întreaga companie era binișor amețită. În bezna care se așternu brusc, Andrei se ridică de la masă și, răsturnând cu piciorul niște cratițe de pe dușumea, ajunse la întrerupător.

— N-nu vă speriați scumpă fräulein, bubui Fritz în spatele lui. Așa-i mereu aici…

— Să fie lumină! decretă Andrei, articulând cu grijă cuvintele. Sub tavan se aprinse un bec prăfuit. Lumina era jalnică, așa cum e deasupra porților. Andrei se întoarse și cercetă cu privirea adunarea.

Totul era foarte bine. În capul mesei, pe un taburet de bucătărie înalt, trona clătinându-se ușor, Iuri Konstantinovici Davîdov, care cu o jumătate de oră în urmă devenise pentru Andrei nenea Iura. Între dinții strânși ai lui nenea Iura fumega o țigară adetică, de el răsucită, în mâna dreaptă strângea un pahar șlefuit în fațete, plin cu nobilul basamac clasa întâi, iar arătătorul aspru al mâinii stângi îl agita pe lângă nasul lui Izea Katzman, care de acum era fără cravată și fără sacou, iar pe bărbia lui și pe pieptul cămășii se observau urme distincte de sos.

În partea dreaptă a lui nenea Iura ședea modest Van — dinaintea lui se afla cea mai mică farfurie cu o bucățică micuță și cea mai știrbă furculiță, iar pentru trăscău își luase un pahar cu buza ciobită. Capul lui dispăruse definitiv între umeri, fața, cu ochii închiși, era înălțată și zâmbea fericită: Van savura tihna.

Kensi, cu privirea ageră și cu obrajii îmbujorați, se delecta înfulecând cu poftă varză acră și-i povestea ceva cu însuflețire lui Otto, care se lupta eroic cu somnul și în clipele de biruință exclama tare: „Da! Firește! Da! O, da!”

Selma Nagel, târfa suedeză, era totuși foarte frumoasă. Ședea în fotoliu cu picioarele aruncate peste brațul acestuia, și aceste picioare care străluceau se aflau tocmai la nivelul pieptului unter-ului Fritz, astfel încât ochii lui ardeau și el era tot numai pete roșii de atâta excitație. Se apropia mereu de Selma cu paharul plin, căutând cu insistență să bea cu ea bruderschaft, iar Selma îl respingea cu paharul ei, râdea, își bălăbănea picioarele și din când în când dădea la o parte de pe genunchii ei laba păroasă și mângâietoare a lui Fritz.

Numai scaunul lui Andrei, de partea cealaltă a Selmei, era gol și era trist de gol scaunul pus pentru Donald. Păcat că nu e și Donald, își zise Andrei. Dar! Vom rezista, vom suporta și asta! Am făcut noi față altora și mai și… Gândurile lui se încâlciseră puțin, însă dispoziția generală era plină de bărbăție, cu o ușoară nuanță de tragism. Se întoarse la locul său, luă paharul și strigă:

— Un toast!

Nimeni nu-i acordă atenție, doar Otto scutură din cap, ca un cal mușcat de tăuni, și răspunse: „Da! O, da!”

— Am venit aici pentru că am crezut! răsuna tare basul lui nenea Iura, neîngăduind lui Izea, care chicotea întruna, să-i îndepărteze degetul noduros de sub nas. Și am crezut, fiindcă nu mai rămăsese nimic în care să crezi. Iar rusul trebuie să creadă în ceva, ai înțeles, frățioare? Dacă nu mai crezi în nimic, nu-ți mai rămâne altceva decât vodca. Chiar și pentru a iubi o muiere trebuie să crezi. Trebuie să crezi în tine, fără credință, frățioare, te lasă balamalele…

— Așa e, așa e! răspunse Izea. Dacă evreului îi iei credința în Dumnezeu, iar rusului — credința în țarul cel bun, dracu’ știe de ce ar fi în stare…

— Nu… Stai puțin! Evreii sunt altă treabă…

— Important, Otto, este să nu te încordezi, zicea în același timp Kensi, crănțănind cu poftă varză. Oricum, nu există nici un fel de învățământ și, pur și simplu, nici nu poate exista. Gândește-te, la ce folosește învățământul profesional într-un oraș unde fiecare își schimbă una-două profesia.

— O, da! răspunse Otto, devenind lucid pentru o clipă. Același lucru i l-am spus și eu domnului ministru.

— Și ministrul ce-a zis? — Kensi luă paharul cu trăscău și înghiți de câteva ori ca și când ar fi băut ceai.

— Domnul ministru a zis că-i o idee extrem de interesantă și mi-a propus să fac un referat pe tema asta. — Otto se smiorcăi, ochii i se umplură de lacrimi. — În loc de asta, eu m-am dus la Else…

— …Și când tancul a fost la vreo doi metri de mine — bubuia Fritz, vărsând băutura pe picioarele albe ale Selmei, mi-am amintit totul!… N-o să crezi, fräulein, că toți anii pe care-i trăisem mi s-au perindat pe dinaintea ochilor. Dar eu sunt soldat! Cu numele führerului…

— Da’ führerul vostru nu mai e de mult! îi explica Selma, râzând cu lacrimi. Führerul vostru a fost ars!…

— Fräulein! rosti Fritz, bombându-și amenințător maxilarul. În inima oricărui german adevărat führerul este viu. Führerul va trăi secole! Dumneata ești ariană, fräulein, dumneata mă înțelegi, când tancul r-rus… la trei metri… și, cu numele führerului!

— Ah, m-ai plictisit cu führerul tău! strigă la el Selma. Băieți! Ticăloșilor, ascultați un toast!

— Toast? se dezmetici nenea Iura. Hai! Dă-i drumul, Andriuha!

— Pentru doamnele de față! spuse pe neașteptate Otto, articulând cu greu cuvintele și dându-l la o parte pe Kensi.

— Tacă-ți gura! strigă Andrei. Izea, isprăvește cu rânjeala! Vorbesc serios! Kensi, lua-te-ar dracu’!… Băieți, eu cred că trebuie să bem, am băut deja, dar parcă în treacăt, trebuie însă să bem temeinic, serios, pentru Experimentul nostru, pentru cauza noastră nobilă și în special…