Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Izea conteni cu chicotitul și porni să se plimbe agitat prin cameră.

— S-ar putea ca asta să fie trăncăneală, zise el. Tot ce-i posibil. Însă tu, Andrei, ca întotdeauna, nu pricepi o iotă din psihologia conducerii. În ce constă, după tine, menirea celor de la conducere?

— Să conducă! rosti Andrei, acceptând provocarea. Să conducă, nu să trăncănească aiurea, nu să ălăvrăgească. Să coordoneze activitatea cetățenilor și a organizațiilor.

— Stop! Să coordoneze activitatea — cu ce scop? Care este scopul final al acestei coordonări?

Andrei ridică din umeri.

— E foarte simplu. Binele general, ordinea, crearea condițiilor optime pentru progres.

— O! — Izea ridică din nou degetul. Gura i se întredeschise, ochii i se dădură peste cap. — O! repetă el și tăcu iar. Selma se uita la el plină de încântare. Ordinea! glăsui Izea. Ordinea! — Ochii i se dădură și mai mult peste cap. — Iar acum închipuiește-ți că în orașul încredințat ție apar nenumărate turme de paviani. Nu poți să-i alungi fiindcă nu te țin curelele. Să-i hrănești în mod centralizat — de asemenea nu poți, nu-ți ajung rezervele, haleala. Pavianii cerșesc pe străzi — dezordine revoltătoare: noi nu avem și nu putem să avem cerșetori!

Pavianii fac spurcăciuni, nu fac curat în urma lor, și nimeni nu are de gând să curețe după ei. Ce concluzie rezultă de aici?

— În orice caz, nu să le pui zgărzi, zise Andrei.

— Corect! îl aprobă Izea. Desigur — nu să le pui zgărzi. Prima concluzie eficientă care se impune: să ascunzi existența pavianilor. Să te prefaci că nu există. Nici așa ceva însă nu este posibil. Sunt prea mulți, iar conducerea noastră este, deocamdată, grețos de democratică. Și iată că atunci apare o idee sclipitoare prin simplitatea ei: să se normalizeze prezența pavianilor! Să legiferezi haosul și necuviința și să le faci astfel elemente ale unei ordini perfecte, specifice conducerii bunului nostru primar! În locul unor turme și haite de cerșetori și huligani — niște drăgălașe animale domestice. Doar cu toții iubim animalele! Și regina Victoria a iubit animalele. Darwin a iubit animalele. Chiar și Beria cică a iubit unele animale, fără să mai vorbim de Hitler…

— Și regele nostru Gustav iubește animalele, se amestecă în discuție Selma. El are pisici.

— Splendid! exclamă Izea, lovind cu pumnul în palmă. Regele Gustav are pisici, iar Andrei Voronin — un pavian personal. Iar dacă nu mai poate de dragul animalelor — chiar doi paviani…

Andrei scuipă și plecă la bucătărie să verifice rezervele. Câtă vreme scotoci prin dulăpioare, desfăcând și mirosind cu băgare de seamă niște pachete prăfuite cu resturi uscate și înnegrite, din sufragerie răsuna fără întrerupere vocea lui Izea și râsul zglobiu al Selmei, precum și inevitabilul grohăit și gâlgâit — tot ale lui Izea.

Nu era nimic de mâncare: un săculeț de cartofi, care începuseră să încolțească, un borcan dubios cu sproturi și o pâine de consistența perfectă a unui bolovan. Atunci, Andrei trase sertarul mesei de bucătărie și numără banii disponibili. Banii ajungeau exact până la leafă cu condiția să-i chibzuiască strict și să nu invite musafiri, ci, dimpotrivă, să meargă în vizită. O să mă bage în mormânt, își zise Andrei sumbru. La dracu’ — gata! O să-i pun pe toți să-și golească buzunarele. Ce sunt eu — ospătăm lor? Pavianii!

Răsunară alte bătăi în ușă, și Andrei, surâzând sinistru, se duse să deschidă. În trecere, observă că Selma ședea pe masă cu palmele vârâte sub ea, gura rujată — până la urechi, cățeaua, iar Izea perora în fața ei, agitându-și labele de pavian, și se alesese praful de eleganța lui… nodul cravatei sub urechea dreaptă, părul — vâlvoi, iar manșetele deveniseră cenușii.

Sosiseră ex-unter ofițerul Wermachtului Fritz Geiger cu prietenul personal, soldat al aceluiași Wermacht — Otto Frisha.

— Ați apărut? îi salută Andrei cu un zâmbet de rău augur.

Fritz nu întârzie să considere această întâmpinare drept atac la demnitatea unui subofițer german și fața lui deveni de piatră, iar Otto, om blajin și cu profil sufletesc incert, luă poziția de drepți și zâmbi servil.

— Ce-i tonul ăsta? se interesă Fritz cu răceală. Poate vrei să plecăm?

— Ai adus ceva de haleală? întrebă Andrei.

Fritz făcu un gest de mare profunzime cu maxilarul inferior.

— Haleală? întrebă la rândul lui. Hmm, cum să-ți spun… și se uită întrebător la Otto. Otto, zâmbind jenat, scoase din buzunarele pantalonilor bufanți o sticlă plată și o întinsese lui Andrei. Ca permis de intrare — cu eticheta în afară.

— Da, e bună și asta… spuse Andrei, înmuindu-se, și luă sticla. Dar, băieți, luați aminte, nu avem absolut nimic de halit. Poate că, totuși, aveți ceva bani?

— Poate că, totuși, ne lași să intrăm în casă? întrebă Fritz. Capul lui era ușor întors cu urechea înainte: auzea exploziile de râs ale femeii din sufragerie. Andrei îi lăsă să intre în vestibul și zise:

— Banii. Banii pe masă!

— Nici măcar aici nu scăpăm de a mai plăti despăgubiri, Otto, zise Fritz, deschizând portmoneul. Poftim! — îi vârî lui Andrei câteva hârtii în palmă. — Dă-i lui Otto o sacoșă și spune-i ce să cumpere — se duce el.

— Așteaptă, nu e nici o grabă, zise Andrei și îi conduse în sufragerie. În timp ce pocniră tocurile, se aplecară frizurile linse și bubuiră complimentele soldățești, Andrei îl trase pe Izea la o parte și, nelăsându-l să se dezmeticească, îi scotoci prin toate buzunarele, ceea ce, de altfel, Izea se pare că nici nu observă — el doar se împotrivea și se avânta să isprăvească anecdota începută. Luând tot ce izbuti să găsească, Andrei se retrase deoparte și numără despăgubirile. Nu era grozav de mult, dar nici puțin. Aruncă o privire în jur. Selma ședea, ca și mai înainte, pe masă și își bălăbănea picioarele. Îi dispăruse melancolia, era veselă. Fritz îi aprindea țigara, Izea, înecându-se și scheunând încet, pregătea o nouă anecdotă, iar Otto, roșu de încordare și nesiguranță în propriile-i maniere, mișcându-și vizibil urechile mari, rămăsese stingher în mijlocul camerei în poziție de drepți.

Andrei îl prinse de mânecă și îl trase în bucătărie, repetându-i: „Hai, lasă-i, se descurcă și fără tine…” Otto nu se opuse, era, se pare, chiar mulțumit. Trezindu-se la

bucătărie, începu numaidecât să acționeze. Luă din mâinile lui Andrei coșul pentru legume, îl scutură de gunoi în căldare (ceea ce lui Andrei nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să facă), îi așternu pe fund, repede și cu grijă, un ziar vechi, găsi într-o clipă sacoșa pe care Andrei o rătăcise încă de luna trecută și zicând: „Poate găsim suc de roșii…”, vârî în sacoșă un borcan în care fusese compot, clătindu-l în prealabil, băgă tot acolo câteva ziare de rezervă („Poate nu au ambalaj…”), astfel încât Andrei nu avu altceva de făcut decât să transfere banii dintr-un buzunar în altul, să se schimbe nerăbdător de pe un picior pe altul și să mormăie trist: „Gata… Ajunge… Mergem odată?…”

— Mergi și tu? se miră Otto cu venerație, isprăvind pregătirile.

— Da, de ce întrebi?

— Mă descurc și singur, zise Otto.

— Sigur… Dar în doi terminăm mai repede. Tu stai la tejghea, eu la casă…

— E adevărat, admise Otto. Da. Firește.

Coborâră pe scara de serviciu. Pe drum speriară un pavian, sărmanul zbură ca o bombă pe fereastră, și ei se temură pentru viața lui, dar nu păți nimic — se agățase de scara de incendiu și își arăta colții.