Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Când se trezi era încă lumină. Trase cu urechea. În apartament și în toată clădirea domnea liniștea, doar apa, care picura abundent din robinetele defecte, crea o ciudată broderie sonoră. În afară de aceasta, în jur totul sclipea de curățenie, ceea ce, de asemenea, constituia o ciudățenie și crea o senzație nespus de plăcută. Apoi cineva bătu la ușă. Și îl visă pe Davîdov, puternic, bronzat, mirosind a sudoare și a băutură, cum stă pe platforma din fața ușii, ținând caii de căpăstru, cu sticla de basamac pregătită. Se auziră din nou ciocănituri, și el se trezi de-a binelea.

— Vin! strigă el, sări din pat și începu să alerge prin dormitor, căutându-și chiloții. Îi căzură sub mână niște pantaloni vărgați de pijama, uitați de vechii locatari, și îi trase grăbit pe el. Elasticul era slăbit și fu nevoit să țină pantalonii cu mâna.

Împotriva așteptărilor, în spatele ușii de la intrare nu se auzeau înjurăturile blajine, nu nechezau caii și nu gâlgâia băutura. Zâmbind, Andrei deschise ușa, scoase un strigăt și făcu un pas înapoi, apucând afurisitul elastic și cu cealaltă mână. În fața lui se afla Selma Nagel, noua locatară de la apartamentul optsprezece.

— Aveți o țigară? întrebă ea fără să zâmbească.

— Da… Poftim… intrați… mormăi Andrei, dându-se înapoi.

Ea se strecură pe lângă el, lăsând în urmă o dâră de parfum necunoscut. Apoi intră în sufragerie, iar el închise ușa, strânse elasticul pantalonilor și cu strigătul: „Așteptați o clipă, vin îndată!” intră val-vârtej în dormitor. Vai-vai-vai, își zise el. Vai-vai-vai, cum am putut să ies așa… De altfel, în realitate nu era deloc rușinat, era chiar bucuros că fusese găsit așa de curat, spălat, spătos, cu pielea netedă, cu bicepși și tricepși splendid dezvoltați — îi părea și rău să se îmbrace. Cu toate acestea, trebuia negreșit să se îmbrace, căută în geamantan, scoase de acolo niște pantaloni de gimnastică și îi trase pe el, apoi îmbrăcă o bluză albastră de sport proaspăt spălată, cu literele LU cusute pe spate și în față. Cu această înfățișare își făcu apariția înaintea drăguței Selma Nagel — pieptul bombat, umerii trași înapoi, mersul legănat, în mâna întinsă — pachetul de țigări.

Drăguța Selma Nagel luă indiferentă o țigară și o aprinse cu bricheta. Nici nu se uita la Andrei, iar figura ei nu exprima decât lehamite. De fapt, la lumina zilei nu mai părea chiar așa de drăguță. Fața ei avea mai degrabă trăsături neregulate și era chiar vulgară, nasul cârn, pomeții prea lați, iar gura mare — rujată prea intens. Picioarele însă, considerabil dezgolite, erau mai presus de orice laudă. Restul, din păcate, nu putea fi văzut — dracu’ știe cine a învățat-o să poarte veșminte atât de largi. Pulover. Și ce mai zgardă! Cum au câinii Terranova.

Ea ședea într-un fotoliu adânc cu splendidul picior drept așezat peste splendidul picior stâng și se uita de jur-împrejur, indiferentă, ținând țigareta soldățește cu jarul în palmă.

Degajat, totuși elegant, Andrei se așeză pe marginea mesei, aprinzându-și și el o țigară.

— Pe mine mă cheamă Andrei, zise el.

Ea își îndreptă spre el privirea-i nepăsătoare. Nici ochii nu erau așa cum păruseră ieri noapte. Erau mari, dar nu negri, ci albaștri, un albastru deschis, aproape transparenți.

— Andrei, repetă ea. Polonez?

— Nu, rus. Iar pe dumneata te cheamă Selma Nagel și ești din Suedia.

Ea dădu afirmativ din cap.

— Din Suedia. Deci pe dumneata te-au snopit în bătaie la secția de poliție?

Andrei rămase perplex.

— La care secție? Nu m-a snopit nimeni.

— Auzi, Andrei? De ce mașinuța mea nu funcționează aici? zise ea și puse brusc pe genunchi o cutiuță lăcuită, un pic mai mare ca o cutie de chibrituri. Pe toate gamele doar pocnituri și țiuituri, nici o plăcere.

Andrei luă cu grijă cutiuța și cu uimire se convinse că era un aparat de radio.

— Asta mai zic și eu! mormăi el. Este cu detector?

— De unde să știu eu? — Ea îi luă aparatul, răsună hârâit, pârâit de paraziți și cu urlet de jale. — Nu funcționează și pace. Da’ ce, tu n-ai văzut niciodată așa ceva?

Andrei clătină din cap. Pe urmă spuse:

— De fapt, nici nu trebuie să funcționeze. Aici nu există decât o singură stație de radio și ea transmite direct în rețea.

— Doamne, spuse Selma. Atunci ce se poate face aici? Nici ladă n-aveți?

— Ce ladă?

— TV… Televizor!…

— A-a… Ăsta nu e planificat prea curând.

— Mare plictiseală!…

— Poți să asculți patefonul, îi propuse Andrei jenat. Se simțea tare stingherit. Într-adevăr, ce mai e și asta — nici tu radio, nici tu televiziune, nici tu cinematograf…

— Patefon? Ăsta ce mai e?

— Nu știi ce este un patefon? se miră Andrei. Păi… gramofon. Pui o placă…

— A, pick-up… zise Selma fără pic de interes. Da’ magnetofon nu aveți?

— Asta mai lipsea, spuse Andrei. Ce sunt eu — centru de radioficare?

— Ești cam sălbatic, declară Selma Nagel. Într-un cuvânt — rus. Foarte bine, asculți gramofonul, bei vodcă, pesemne, altceva ce mai faci? Te plimbi cu motocicleta? Sau nici motocicletă n-ai?

Andrei se înfurie.

— Eu n-am venit aici să mă plimb cu motocicleta. Am venit aici să muncesc. Interesant, tu ce ai de gând să faci?

— A venit să muncească… spuse Selma. Mai bine spune-mi de ce te-au cotonogit la poliție?

— Da’ nu m-a cotonogit nimeni! De unde ai scos-o? Și, de fapt, la noi, nimeni nu este bătut la poliție, aici nu-i Suedia. Selma fluieră prelung.

— Hai-hai, zise ea în zeflemea. Înseamnă că mi s-a năzărit mie.

Stinse chiștocul în scrumieră, aprinse altă țigară, se ridică și dădu ocol camerei, mergând amuzant în pași de dans.

— Cine a locuit aici înainte de tine? întrebă ea, oprindu-se în fața unui uriaș portret oval al unei cucoane liliachii cu un cățeluș flocos pe genunchi. La mine, de pildă, un maniac sexual notoriu. Prin toate colțurile — pornografii, pe pereți — prezervative folosite, iar în dulap o colecție întreagă de jartiere. Nici nu-ți dai seama dacă e fetișist sau limbist…

— Minți, zise Andrei, încremenind. Spui minciuni, Selma Nagel.

— De ce aș minți? se miră Selma. Da’ cine a locuit? Nu știi?

— Primarul! Primarul actual a locuit, ai înțeles?

— A, făcu Selma nepăsătoare. Am înțeles.

— Ce ai înțeles? zise Andrei. Ce ai înțeles?! strigă el înfierbântându-se. De fapt, ce poți tu să înțelegi aici?! — tăcu. Despre asta nu trebuie să vorbească. Asta trebuia să o țină înlăuntrul lui.

— Are, probabil, vreo cincizeci de ani, declară Selma cu aer de cunoscător. Bătrânețea bate la ușă, omul își face de cap. Climax! — ea surâse și din nou se propti în fața portretului cu cățelușul flocos.

Se făcu liniște. Andrei, strângând din dinți, suferea pentru primar. Primarul era voinic, impozant, cu o față neobișnuit de simpatică, cu părul complet cărunt, ceea ce îi dădea un aer de noblețe. Vorbea extraordinar la adunările activului orășenesc — despre cumpătare, despre forța spiritului, despre încărcătura lăuntrică a fermității și moralei. Iar când se întâlneau pe palier, el întindea negreșit o mână mare, caldă și uscată și, cu o politețe constantă și amabilitate, se interesa dacă pe Andrei nu-l deranja noaptea țăcănitul mașinii lui de scris, a primarului…

— Nu crede! rosti deodată Selma. Ea nu se mai uita la tablou — cu o curiozitate plină de furie îl cerceta pe Andrei. Dacă nu crezi, nici nu trebuie. Numai că eu nu pot, mi-e scârbă să spăl toate astea. N-aș putea angaja pe cineva, nu știi?