Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Da, domnii mei, zise cineva. Va trebui să ne obișnuim și cu asta. Ne ducem acasă, comandante, ce zici?

Fritz cercetă strada încruntat.

— Bine… rosti el cu glas obișnuit, omenesc. Dacă-i așa — să mergem acasă.

El se întoarse și, vârându-și mâinile în buzunare, se îndreptă primul spre camion. Detașamentul porni după el, mulți scăpărară chibrituri, aprinseră brichete, cineva întrebă ce-o să fie cu întârzierea la serviciu, ar fi bine să li se dea o adeverință, ceva… Chibzuitul își aduse și aici contribuția: astăzi toți întârzie la serviciu, nu-i nevoie de nici o adeverință. Adunarea din jurul căruței se risipi. Rămaseră doar Andrei și biologul cu ochelari, care hotărâse nesmintit să lămurească problema rutului în baltă.

Bărbosul, demontând și împachetând din nou mitraliera, îi explică binevoitor, că în rut, frate, intră pojarii, iar pojarii, frate, sunt ceva ca crocodilul. Ai văzut crocodil? Doar că ăștia au blană. O blană așa, roșie, aspră. Și când sunt în rut, atunci, frățioare, să te ții cât mai departe. Întâi și-ntâi că sunt barosani, mai dihai ca un bou, al doilea, în vremea asta ei nu văd nimic — casa nu mai e casă, șopronul nu mai e șopron, toate le fac praf… Ochii intelectualului scăpărau scântei, el asculta cu lăcomie, aranjându-și clipă de clipă ochelarii cu degetele desfăcute. Fritz strigă din camion: „Hei, veniți ori nu veniți?” Intelectualul privi spre camion, se uită la ceas, oftă jalnic și începu să mormăie niște scuze și mulțumiri. Apoi înhăță mâna bărbosului, o scutură din toate puterile și o luă la goană. Însă Andrei rămase.

Nici el nu știa de ce mai rămâne. Cu el se întâmpla ceva de felul unei crize de nostalgie. Nu că i-ar fi fost dor de limba rusă — doar toți din jur vorbeau rusește; și nu că acest bărbos i se părea întruparea patriei — nicidecum.

Avea însă în el ceva de care lui Andrei îi era dor, ceva ce nu putea primi nici de la severul și causticul Donald, nici de la voiosul, prietenosul Kensi, care îi rămânea totuși străin, nici de la Van, mereu binevoitor, dar prea timorat… Nici nu bănuia că i se făcuse atâta dor după acest „ceva”.

Bărbosul îl privi cu coada ochiului și îl întrebă:

— Compatriot?

— Leningrădean, zise Andrei, simțind un fel de jenă și, ca să stingă această jenă, scoase țigările, oferindu-i bărbosului.

— Așa deci, zise acesta scoțând o țigară din pachet. Reiese că suntem compatrioți. Eu, frățioare, sunt din Vologda. Din orașul Cerepoveț, ai auzit?

— Cum să nu! se bucură nespus Andrei. Acolo se construiește un combinat metalurgic, o uzină gigantică!…

— Ce spui? zise bărbosul destul de indiferent. Va să zică, l-au băgat și pe el în circuit… Bine. Da’ tu ce faci aici? Cum te cheamă?

Andrei îi spuse.

— Iar eu, vezi tu, mă ocup cu plugăritul. Sunt fermier, cum se spune pe aici. Iuri Konstantinovici Davîdov. Vrei să bei ceva?

Andrei se fâstâci.

— Parcă e cam devreme, zise el.

— Da, poate e cam devreme, se învoi Iuri Konstantinovici. Eu trebuie să mai ajung și la piață. Știi, am venit ieri seară și — direct la ateliere, cei de acolo îmi făgăduiseră o mitralieră. Ei, și una-alta, am încercat mașinuța, le-am lăsat un jambon și basamac — un sfert de vadră, și când mă uit — au stins soarele…

Povestind toate acestea, Davîdov isprăvi de împachetat încărcătura din căruță, descurcă hățurile, se așeză într-o rână și dădu bice cailor. Andrei porni pe lângă căruță.

— Da-a… continuă Iuri Konstantinovici. Care va să zică, au stins soarele. Omul meu îmi spune: hai, zice, știu eu un loc pe aici. Ne-am dus acolo, am băut, am mâncat. Știi și tu cum e cu vodca în oraș, și eu aveam basamac.

Vezi tu, ei aduc gustărica, iar eu băutura. Au fost, firește, și muieri… — Amintirile îl făcură pe Davîdov să-și agite barba, apoi continuă, coborând vocea: La noi în baltă, frățioare, e tare greu cu muierile. Știi, este la noi o văduvă și ne ducem la ea… bărbatul ei s-a înecat acum doi ani… Ei, și știi ce rezultă — de dus te duci, că n-ai cei face, pe urmă însă — ba să-i repari batoza, ba s-o ajuți cu recolta, ba cultivatorul… O, scârbă! făcu el, plesnind cu biciul un pavian care se agățase de căruță. Îndeobște, viața noastră, frățioare, seamănă cu cea în condiții de război. Nu poți trăi fără arme. Da’ cine-i albinosul ăla al vostru? E neamț?

— Neamț, zise Andrei. Fost unter ofițer, a fost luat prizonier lângă Königsberg, iar din prizonierat — aici…

— Asta e, am văzut eu că e o mutră scârboasă, spuse Davîdov. Limbricii ăștia cu căcat m-au fugărit până la Moscova, m-au băgat în spital, mi-au smuls definitiv jumătate din șezut. Ei, da’ pe urmă le-am dat și eu. Știi, eu sunt tanchist. Ultima oară am ars lângă Praga… — Din nou își agită barba. — Spune și tu ce soartă! Ca să vezi unde ne-am întâlnit!

— Nu, e un băiat de treabă, capabil, zise Andrei. E drept, îi place să facă pe grozavul, dar este un lucrător bun, energic. Eu cred că pentru Experiment este un om foarte util. Organizator.

O vreme, Davîdov nu mai spuse nimic, ci doar îndemnă caii, plescăind din buze.

— Săptămâna trecută vine la noi în baltă unul, începu el din nou. Ei, și ne-am adunat noi la Kowalski — tot fermier, polonez, la vreo zece kilometri de mine, are o casă frumoasă, mare. Da-a… ne-am adunat care va să zică. Ei, și ăsta începe să ne împuie capul cu baliverne: înțelegem noi oare corect obiectivele Experimentului? Iar el era de la primărie, de la secția agricolă. Și noi vedem, firește, încotro bate el: dacă, să zicem, le înțelegem corect, atunci ar fi bine să ne mărească impozitul, care va să zică… da’ tu ești însurat? întreabă el pe neașteptate.

— Nu, răspunse Andrei.

— Întreb, fiindcă trebuie să dorm undeva în noaptea asta. Mâine dimineață mai am încă o treabă pe aici.

— Bineînțeles! zise Andrei. Mai încape vorbă? Poți să vii și să dormi cât poftești. Voi fi tare bucuros.

— Și eu voi fi bucuros, grăi Davîdov, zâmbind. Cum-necum — suntem totuși compatrioți.

— Notează-ți adresa, zise Andrei. Ai pe ce s-o scrii?

— Spune, zise Davîdov. O s-o țin minte.

— Adresa e simplă: Strada Principală, numărul 105, apartamentul șaisprezece. Prin curte. Dacă n-o să fiu, treci pe la portar, este acolo un chinez, Van, o să las cheia la el.

Tare mult îi plăcea lui Andrei de Davîdov, deși, după cât se părea, vederile lor nu prea coincideau.

— În ce an ești născut? întrebă Davîdov.

— Douăzeci și opt.

— Și din Rusia când?…

— În cincizeci și una Doar cu patru luni în urmă.

— Aha. Eu din Rusia am venit aici în patruzeci și șapte. Da’ ia să-mi spui tu, Andriuha, cum e acolo, la țară, e mai bine?

— De bună seamă! răspunse Andrei. Au reconstruit totul, prețurile scad cu fiecare an… E drept că eu n-am fost la țară după război, dar dacă judeci după filme, după cărți, acum, la sat, trăiesc viață îmbelșugată.

— Hm… Filme, rosti cu îndoială Davîdov. Filmele, înțelegi, sunt ceva…

— Ba nu, de ce… La oraș, în magazine, se găsesc de toate. Cartelele au fost desființate de mult. De unde vin toate astea? De la sate, desigur…

— Așa este, zise Davîdov. De la sate. Când m-am întors de pe front, nevastă nu mai aveam, murise, băiatul meu — dispărut fără urmă. În sat — pustiu. Nu-i nimic, îmi zic, asta o s-o îndreptăm noi. Cine a câștigat războiul? Noi! Care va să zică, puterea e a noastră. Mi-au propus să fiu președinte. Am acceptat. În sat nu erau decât muieri, așa că nu mai trebuia să mă însor. Anul patruzeci și șase a trecut cum a trecut, ei, îmi zic, de acum o să fie mai bine… Tăcu pe neașteptate și multă vreme nu scoase o vorbă, de parcă uitase de Andrei.