Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Andrei fu nevoit să admită că unter-generalul se descurcă onorabil. Fără să scoată un cuvânt, Fritz se răsuci pe călcâie, sări pe scara mașinii lângă șoferi și ordonă: „Înainte!” Camionul se urni din loc, și în aceeași clipă se aprinse soarele.

Ținându-se cu greu pe picioare, agățându-se de vecini, Andrei, răsucindu-și gâtul, se uita cum, la locul lui obișnuit, se aprinde discul trandafiriu. La început, discul tremură, pulsând parcă, devenind din ce în ce mai strălucitor, se făcu portocaliu, galben, alb, apoi se stinse pentru o clipă și apoi se aprinse cu toată puterea, încât era cu neputință să-î mai privești.

Începuse o nouă zi. Cerul fără stele, negru ca păcura, deveni albastru-închis, dogorâtor, se simți miros de vânt fierbinte, ca în pustiu, și orașul răsări în jur ca din nimic — strălucitor, pestriț, vârstat de umbre vineții, uriaș, nesfârșit — etaje se îngrămădeau peste etaje, clădiri peste clădiri, și nici o clădire nu semăna una cu cealaltă, și la dreapta se vedea Zidul Galben incandescent, care ducea spre cer, iar la stânga, în spațiile libere de deasupra acoperișurilor, apăru pustiul albastru, de parcă acolo era o mare, și, pe neașteptate, lui Andrei i se făcu sete.

Mulți, din obișnuință, se uitară numaidecât la ceas. Era ora opt fix.

Nu merseră multă vreme. Pesemne că hoardele maimuțelor nu ajunseseră aici — străzile erau liniștite și pustii, ca întotdeauna la această oră timpurie. Ici-colo, pe la case se deschideau ferestrele, oamenii, treziți de curând, se întindeau somnoroși, uitându-se cu indiferență la camion. Femei cu bonete atârnau aștemuturile pe pervazuri, la unul din balcoane făcea sârguincios gimnastică un bătrân vânjos cu barbă, în chiloți vărgați. Aici încă nu se stârnise panica, dar în vecinătatea Sectorului al șaisprezecelea întâlniră primii refugiați, cu fețe răvășite, nu atât speriați, cât furioși, unii cu boccele pe umeri. Acești oameni, zărind camionul, se opriră, dădură din mâini, strigând ceva. Camionul duduind, o coti pe strada A-Patra-La-Stânga, cât pe-aci să răstoarne o pereche de bătrâni care împingeau un cărucior cu geamantane și se opri. Și toți văzură numaidecât pavianii.

Pe A-Patra-La-Stânga pavianii se purtau ca la ei acasă, în junglă sau acolo unde or fi trăind. Cu cozile încovrigate, în cete nepăsătoare, treceau fără grabă de pe un trotuar pe altul, săreau vesele pe cornișe, legănându-se pe felinare, se cățărau pe gheretele de afișaj, se strigau cu glasuri puternice, se schimonoseau, se băteau și făceau dragoste fără pic de rușine. O bandă de tâlhari argintii distrugea un chioșc alimentar, doi huligani cu coadă acostaseră o femeie albă ca varul de groază, încremenită la intrarea într-o clădire, iar o mândruleană păroasă, care se instalase în ghereta agentului de circulație, scotea, cochetă, limba la Andrei. Vântul cald purta în lungul străzii, laolaltă cu norii de praf, fulgi din saltele, foi de hârtie, smocuri de lâna și, deja, putoare de menajerie.

Andrei se uită descumpănit la Fritz. Geiger, mijindu-și ochii, cu aerul unui comandant de oști notoriu, cuprinse cu privirea câmpul apropiatelor operațiuni. Șoferul opri motorul, și liniștea care se instaură se umplu cu sunete sălbatice, fără nimic citadin în ele — urlete și miorlăituri, râgâituri, clefăială și grohăit… Deodată, femeia asediată începu să țipe din toate puterile, și Fritz se apucă de treabă.

— Coborârea! comandă el. Iute, iute! în lanț — desfășurați!… În lanț, am spus, nu grămadă! Înainte! Loviți-i, fugăriți-i! Să nu mai rămână aici nici o lighioană!

Loviți la cap și la spinare! Să nu străpungeți — loviți! Înainte, iute! Nu vă opriți, hei, voi de colo!…

Andrei sări printre primii. Nu mai așteptă desfășurarea în lanț, ci, apucând cât mai bine ranga de fier, porni numaidecât în ajutorul femeii. Văzându-l, huliganii cu coadă se puseră pe un râs drăcesc și, țopăind, o luară la fugă în susul străzii, legănându-și în batjocură fesele lucioase. Femeia continua să țipe cât o ținea gura, cu ochii închiși și pumnii strânși, dar acum n-o mai amenința nimic, și Andrei o părăsi, îndreptându-se spre bandiții care jefuiau chioșcul.

Aceștia erau niște exemplare puternice, cu multă experiență de viață, mai cu seamă unul cu coada neagră ca tăciunele. Ședea pe un butoi, vârând în el brațu-i lung și flocos, scotea castraveți murați și îi crănțănea cu plăcere, scuipând din când în când spre fârtații lui, care jupuiau cu ardoare pereții de placaj ai chioșcului. Observându-l pe Andrei, care se apropia, coadă-neagră se opri din mestecat și rânji carnivor. Acest rânjet nu-i plăcu deloc lui Andrei, însă nu mai putea da înapoi. El își agită bara de fier și răcni: „Șterge-o!” și se repezi înainte.

Coadă-neagră rânji și mai dihai — colții lui erau precum ai cașalotului —, sări alene de pe butoi, se retrase câțiva pași într-o parte și se apucă să se scarpine cu dinții la subțioară. „Șterge-o, holeră!” răcni Andrei și mai tare și lovi cu putere în butoi cu lancea de fier. Atunci, coadă-neagră se feri în lături și dintr-o săritură ajunse pe cornișa de la etajul întâi. Îmbărbătat de lașitatea adversarului, Andrei sări mai aproape de chioșc și izbi puternic cu drugul de fier în perete. Peretele trosni, și amicii lui coadă-neagră se împrăștiară care încotro. Andrei privi în jur — câmpul de bătaie era curățat.

Formațiunile de luptă ale lui Fritz se destrămară. Combatanții rătăceau dezorientați pe strada goală, cercetau gangurile intrărilor, se opreau și, ridicând capul, priveau pavianii ce împânziseră cornișele caselor. Ceva mai departe, învârtind bâta deasupra capului, stârnea praful pavajului intelectualul de adineauri, urmărind o maimuță șchioapă, care fugea la doi pași de el, fără să se grăbească. Nu mai aveai cu cine să te lupți, și chiar și Fritz era dezorientat. Stătea lângă camion încruntat, mușcându-și un deget.

Pavianii, care parcă se mai potoliseră, simțindu-se în siguranță, începură din nou să facă schimb de replici, să se scarpine și să facă dragoste. Cei mai obraznici se lăsau mai în jos și, neîndoios, ca o ocară, se strâmbau și își arătau șezutul în semn de insultă. Andrei îl zări din nou pe coadă-neagră: acum se afla pe cealaltă parte a străzii, ședea pe un felinar și hohotea ca nebunul. Spre felinar se îndrepta, cu o figură amenințătoare, un om micuț, negricios, semănând a grec. El își făcu vânt și azvârli din toate puterile cu ceva în coadă-neagră. Răsună zăngănit de geamuri sparte, cioburi de sticlă se împrăștiară în jur. Surprins, coadă-neagră sări cam un metru, gata-gata să cadă, dar se agăță abil cu coada, adoptă poza dinainte și brusc, încovoindu-și spinarea, îl împroșcă pe grec cu un șuvoi de scârnă lichidă. Lui Andrei i se făcu greață și se întoarse. Înfrângerea era totală, părea cu neputință să mai născocești ceva, indiferent ce. Atunci, Andrei se apropie de Fritz și îl întrebă încet:

— Acum ce-o să facem?

— Dracu’ știe, răspunse Fritz furios. Aici ne-ar trebui un aruncător de flăcări.

— Ce-ar fi să aducem cărămizi? propuse, apropiindu-se, un tânăr cu fața plină de coșuri, îmbrăcat în salopetă. Eu lucrez la fabrica de cărămizi. Mașină avem, ne întoarcem în jumătate de oră…

— Nu, rosti Fritz autoritar. Cărămizile nu sunt bune. O să spargem toate geamurile, și, pe urmă, ei vor arunca în noi cu aceleași cărămizi… nu. Aici ar trebui ceva de pirotehnie… Rachete, petarde… Ah, de-am avea vreo zece tuburi de fosgen!