Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Da’ Else ce zice? întrebă Andrei curios. Că ea nu e nebună. Otto se îmbujoră la față și mișcă din urechi.

— Else… zise el și tuși. Și aici trudesc ca un cal. Pentru ea este totuna: Fritz, Otto, Ivan, Abram… Fata are treizeci de ani, și Hofstatter îi îngăduie să ne primească doar pe noi — pe Fritz și pe mine.

— Sunteți niște canalii, și tu, și Fritz, zise Andrei sincer.

— Mai rău nici că se poate! consimți Otto cu tristețe. Da’ știi ce e mai îngrozitor? Nu-mi pot închipui cum o să ieșim din beleaua asta. Sunt un om slab, lipsit de voință.

Nu mai vorbiră. Până acasă, Otto pufai mereu, schimbându-și coșul când într-o mână, când într-alta. El nu vru să mai urce.

— Du asta sus și pune apă la fiert într-o oală mare, zise eL Și dă-mi niște bani, trag o fugă până la magazin, poate fac rost de niscaiva conserve. — El șovăi, lăsând ochii în jos. — Și asta… lui Fritz… nu-i spune. Că o să scoată sufletul din mine. Știi cum este Fritz — îi place să rămână totul în taină. Da’ cui nu-i place?

Se despărțiră, și Andrei sui cu poverile pe scara de serviciu. Coșul era atât de greu, de parcă Hofstatter îl încărcase cu ghiulele de fontă. Da, frățioare, își zicea Andrei cu îndârjire. Ce Experiment mai e și ăsta dacă se petrec asemenea lucruri? O să experimentezi mai mult de o groază cu alde Otto și cu alde Fritz. Cum au putut face așa ceva, mișeii — fără pic de rușine, fără scrupule? De unde? își zise el cu amărăciune. Wermacht. Hitlerjugend. Niște lepădături. Nu, o să stau de vorbă cu Fritz! Asta n-o pot lăsa așa — omul se descompune moral sub ochii tăi. Și din el poate ieși un om. Trebuie! La urma urmelor, pot spune că atunci mi-a salvat viața. Puteau să-mi vâre șișul în spate — și gata. Toți au făcut pe ei, toți au ridicat labele, numai Fritz… Nu, ăsta-i om! Pentru el trebuie să te bați…

Andrei alunecă pe urmele activității pavianilor, trase o înjurătură, propunându-și să se uite pe unde calcă.

De-abia ajuns în bucătărie, înțelese că în apartament totul se schimbase. În sufragerie bubuia, hârâind, patefonul. Se auzea zăngănit de vase, târșâitul picioarelor dansatorilor. Și peste toate aceste sunete se ridica vocea de bas cunoscută a lui Iuri Konstantinovici: „Tu, frățioare, în privința economiei și sociologiei las-o mai moale. Ne putem lipsi de ele. Dar libertatea, frățioare — asta-i altă discuție. Pentru libertate poți să-ți frângi șira spinării…”

Pe aragaz clocotea apa într-o oala mare, pe masă era pregătit un cuțit proaspăt ascuțit, și din cuptor mirosea ademenitor a friptură. Într-un colț, rezemați unul de altul se aflau doi saci obezi, iar deasupra lor odihneau pufoaica unsuroasă și pârlită, biciul cunoscut și niște hamuri.

Faimoasa mitralieră se afla tot aici, montată, gata de a fi întrebuințată, cu încărcătorul fixat în lăcaș. Sub masă sclipea languros o damigeană de un sfert de vadră, de care se lipiseră paie și tărâțe de porumb.

Andrei lăsă jos coșul și sacoșa.

— Hei, trântorilor! strigă el. Fierbe apa.

Basul lui Davîdov amuți, iar în ușă apăru Selma, îmbujorată și cu ochii strălucitori, iar în spatele ei, ca un stâlp, stătea Fritz. Probabil că abia se opriseră din dans, și arianul încă nu se gândea să-și ia labele imense și roșii de pe talia Selmei.

— Salutări de la Hofstatter! îi zise Andrei. Else e neliniștită că nu mai treci pe la ei… Copilașul face curând o lună!

— Ce glumă idioată! declară Fritz cu repulsie, totuși își luă labele. Unde-i Otto?

— Adevărat, apa clocotește! anunță Selma mirată. Ce să facem cu ea?

— Ia cuțitul, zise Andrei, și apucă-te să cureți cartofii. Fritz, după câte știu, îți place salata de cartofi. Așa că — ocupă-te, iar eu mă duc să-mi îndeplinesc rolul de gazdă.

Tocmai se îndrepta spre sufragerie, când în ușă îi bară calea Izea Katzman. Figura lui strălucea de încântare.

— Ascultă, șopti el, chicotind și stropind cu salivă. De unde l-ai luat pe tipul ăsta extraordinar? Acolo la ei, la ferme, se pare că este Vestul Sălbatic, cu adevărat! Volnicia americană.

— Volnicia rusească nu este mai rea decât cea americană, rosti Andrei dușmănos.

— Desigur! Desigur! strigă Izea. „Când căzăcimea evreiască s-a răsculat, la Birobidjan a fost revoluție-revoluție, iar cine poftește să cucerească Berdicevul nostru, aceluia îi va răsări un furuncul pe burtă!…”

— Termină cu asta, rosti Andrei cu asprime. Nu-mi place… Fritz, ți-i dau în subordine pe Selma și pe Katzman, puneți-vă pe treabă, da’ mai repede, mi-e o foame de lup… Și să nu faceți gălăgie — o să bată la ușă Otto, s-a dus după conserve.

Punând în felul acesta lucrurile la punct, Andrei se grăbi să ajungă în sufragerie și primul lucru pe care îl făcu fu să strângă cu putere mâna lui Iuri Konstantinovici. Iuri Konstantinovici, la fel de roșu la față și mirosind puternic, stătea în mijlocul camerei, cu picioarele depărtate în cizmele din foaie de cort, cu mâinile vârâte sub centura soldățească. Ochii lui erau voioși și ușor întărâtați — asemenea ochi Andrei văzuse la oameni cutezători, cărora le plăcea să muncească bine, să bea zdravăn și să nu aibă teamă de nimic pe lume.

— Vezi?! zise Davîdov. Am venit totuși, cum am făgăduit. Ai văzut damigeana? E a ta. Și cartofii sunt ai tăi — doi saci. Îmi dădeau pentru ei o chestie nemaipomenită, înțelegi? Nu, mi-am zis, ce-mi trebuie mie chestia aia? Mai bine-i duc acelui om bun. Ei trăiesc aici în casele lor de piatră, putrezesc aci, nu văd lumina albă… Auzi Andrei, uite ce i-am zis adineauri lui Kensi, japonezului. Băieți, zic, dați dracului toate astea! Ce mai aveți de văzut aici? Luați-vă copiii, muierile, ibovnicele și haideți cu toții la noi…

Kensi, încă în uniformă după serviciu, dar cu tunica descheiată la toți nasturii, acționând stângaci cu o singură mână, așeza pe masă farfurii de diferite calibre. Mâna stângă îi era bandajată. El zâmbi, aprobându-l din cap pe Davîdov.

— Așa se va sfârși, Iura, zise el. Stai puțin, după ce o să aibă loc invazia calmarilor o să venim, toți ca unul, la voi în baltă.

— De ce să-i mai așteptați pe ăștia… cum le zice… Dați-i dracului de calmari. Uite, mâine dimineață plec fără încărcătură, căruța-i goală, pot să încarc de voie trei familii. Tu n-ai familie, nu-i așa? se adresă el lui Andrei.

— M-a ferit Dumnezeu, zise Andrei.

— Da’ fata asta ce îți este? Sau nu e a ta?

— Este nou-venită. A sosit azi-noapte.

— Ce poate fi mai bine? E o domnișoară plăcută, amabilă. Ia-o și — la drum, ce zici? La noi, acolo, e aer. E lapte. Tu, pesemne, n-ai mai băut de-un an lapte proaspăt. Stau și mă-ntreb, de ce în magazinele voastre nu se găsește lapte? Că eu singur am trei vaci, și din laptele ăsta dau și la stat, mănânc și eu, hrănesc și porcii, ba mai și arunc. Uite, când o să te muți la noi, înțelegi, o să te trezești dimineața să pleci la câmp și ea, nevastă-ta, o să-ți dea o cană de lapte direct de sub vacă, ce zici? — El clipi semnificativ cu amândoi ochii pe rând, apăsat, râse, îi arse lui Andrei o palmă peste umăr și, făcând să scârțâie dușumeaua sub pașii lui, se duse și opri patefonul, apoi se întoarse. — Și ce mai aer! La voi nici aer nu mai este, aici e o menajerie, ăsta-i tot aerul vostru… Kensi, ce te chinuiești atâta? Cheamă fata să așeze ea farfuriile.

— Ea curăță cartofi, zise Andrei zâmbind. Apoi, dându-și seama, începu să-l ajute pe Kensi. Era un om tare prietenos, Davîdov. Foarte apropiat. Parcă se cunoșteau de un an. Și ce ar fi dacă, într-adevăr, ar pleca în baltă? Laptele ca laptele, dar viața acolo este, cu siguranță, mai sănătoasă. Uită-te la el, parcă e un monument.