Mihai Eminescu - Poezii

Sa treci tu prin ele, o sfanta regina,
Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,
In haina albastra stropita cu aur,
Pe fruntea ta pala cununa de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Cand viata-i o balta de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori inflorit,
Cand viata-i un basmu pustiu si urat. -

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gandirile-mi rele sugrum cele bune…
Cand sorii se sting si cand stelele pica,
Imi vine a crede ca toate-s nimica.

Se poate ca bolta de sus sa se sparga,
Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,
Sa vad cerul negru ca lumile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne…

S-atunci de-a fi astfel… atunci in vecie
Suflarea ta calda ea n-o sa invie,
Atunci graiu-ti dulce in veci este mut…
Atunci acest inger n-a fost decat lut.

Si totusi, tarana frumoasa si moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta
Si moartea ta n-o plang, ci mai fericesc
O raza fugita din chaos lumesc.

S-apoi… cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar stie oricine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte si ochiul te-nsala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic.
Decat un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pan? dau in morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gandirea-mi in ce o sa stang:
Sa rad ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plang?

La ce?.. Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, inger, de ce fu sa fie?
Au e sens in lume? Tu chip zambitor,
Trait-ai anume ca astfel sa mori?
De e sens intr-asta, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.

Cand sufletu-mi noaptea veghea in estaze,
Vedeam ca in vis pe-al meu inger de paza,
Incins cu o haina de umbre si raze,
C-asupra-mi c-un zambet aripele-a-ntins;
Dar cum te vazui intr-o palida haina,
Copila cuprinsa de dor si de taina,
Fugi acel inger de ochiu-ti invins.

Esti demon, copila, ca numai c-o zare
Din genele-ti lunge, din ochiul tau mare
Facusi pe-al meu inger cu spaima sa zboare,
El, veghea mea sfanta, amicul fidel?
Ori poate!.. O, – nchide lungi genele tale,
Sa pot recunoaste trasurile-ti pale,
Caci tu – tu esti el.

Noaptea potolit si vanat arde focul in camin;
Dintr-un colt pe-o sofa rosa eu in fata lui privesc,
Pan? ce mintea imi adoarme, pan? ce genele-mi clipesc;
Lumanarea-i stinsa-n casa… somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin intuneric te apropii surazanda,
Alba ca zapada iernei, dulce ca o zi de vara;
Pe genunchi imi sezi, iubito, bratele-ti imi inconjoara
Gatul… iar tu cu iubire privesti fata mea palinda.

Cu-ale tale brate albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l inlantui, pe-al meu piept capul ti-l culci;
S-apoi ca din vis trezita, cu manute albe, dulci,
De pe fruntea mea cea trista tu dai vitele-ntr-o parte.

Netezesti incet si lenes fruntea mea cea linistita
Si gandind ca dorm, sireato, apesi gura ta de foc
Pe-ai mei ochi inchisi ca somnul si pe frunte-mi in mijloc
Si surazi, cum rade visul intr-o inima-ndragita.

O! desmiarda, pan? ce fruntea-mi este neteda si lina,
O! desmiarda, pan-esti juna ca lumina cea din soare,
Pan-esti clara ca o roua, pan-esti dulce ca o floare,
Pan? nu-i fata mea zbarcita, pan? nu-i inima batrana.

Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de maur,
Peste el cerul d-Egipet desfacut in foc si aur;
Pe-al lui maluri galbii, sese, stuful creste din adanc,
Flori, juvaeruri in aer, sclipesc tainice in soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte rosii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plang.

Si prin tufele de maturi, ce cresc verzi, adance, dese,
Pasari imblanzite-n cuiburi distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.
Inecat de vecinici visuri, rasarit din sfinte-izvoara,
Nilul misc-a lui legenda si oglinda-i galben-clara
Catre marea linistita ce ineaca a lui dor.

De-a lui maluri sunt unite campii verzi si tari ferice;
Memfis colo-n departare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stanca pe stanca, o cetate de giganti -
Sunt gandiri arhitectonici de-o grozava maretie!
Au zidit munte pe munte in antica lor trufie,
I-a-mbracat cu-argint ca-n soare sa luceasca intr-un lant

Si sa para rasarita din visarile pustiei,
Din nisipuri argintoase in miscarea vijeliei,
Ca un gand al marii sfinte, reflectat de cerul cald
S-aruncat in departare… Colo se ridic trufase
Si eterne ca si moartea piramidele-uriase,
Racle ce incap in ele epopeea unui scald.

Se-nsereaza… Nilul doarme si ies stelele din strunga,
Luna-n mare isi arunca chipul si prin nori le-alunga.
Cine-a deschis piramida si-nauntru a intrat?
Este regele: in haina de-aur ros si pietre scumpe,
El intra sa vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe
Al lui suflet cand priveste peste-al vremurilor vad.

In zadar guverna regii lumea cu intelepciune,
Se-nmultesc semnele rele, se-mputin faptele bune;
In zadar caut-al vietii inteles nedezlegat.
Iese-n noapte… s-a lui umbra lunga-ntins se desfasoara
Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoara
Umbra gandurilor regii se arunca-ntunecat.

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna ce patrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi sulite de-argint,
Toat-a apei, a pustiei si a noptii maretie
Se unesc sa-mbrace mandru veche-acea imparatie,
Sa invie in deserturi sir de visuri ce te mint.

Raul sfant ne povesteste cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului sau taina, despre vremi apuse, sure,
Sufletul se-mbata-n visuri care-aluneca in zbor.
Palmii risipiti in cranguri auriti de-a lunei raza,
Nalta zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clara, luminoasa,
Undele viseaza spume, cerurile-nsira nori.

Si in templele marete, colonade-n marmuri albe,
Noaptea zeii se preimbla in vestmintele lor dalbe,
Si al preotilor cantec suna-n harfe de argint;
Si la vantul din pustie, la racoarea noptii bruna,
Piramidele din crestet aiurind si jalnic suna
Si salbatec se plang regii in giganticul mormant.

In zidirea cea antica, sus in frunte-i turnul maur.
Magul priivea pe ganduri in oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El in mic priveste-acolo caile lor tainuite
Si cu varga zugraveste drumurile lor gasite:
Au aflat samburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun.

Si se poate ca spre raul unei ginti efeminate,
Regilor patati de crime, preotimei desfranate,
Magul, paza razbunarii, a cetit semnul intors;
S-atunci vantul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupand cu el orase, ca gigantice sicriuri
Unei ginti ce fara viata-ngreuia pamantul stors.

Uraganu-acum alearga pan? ce caii lui il crapa
Si in Nil numai desertul nisipisul si-l adapa,
Asternandu-l peste campii cei odata infloriti.
Memfis, Teba, tara-ntreaga coperita-i de ruine,
Prin desert strabat salbatec mari familii beduine,
Sorind viata lor de basme pe campie nisipiti.