Mihai Eminescu - Poezii

Va vad lungiti pe patul junetii ce-ati spurcat-o,
Sufland din gura boala vietii ce-ati urmat-o,
Si arsi pan-in rarunchi;
Sau bestiilor care pe azi il tin in fiara,
Cum lingusiti privirea cea stearpa si amara,
Cum cadeti in genunchi!

Sculati-va!.. caci anii trecutului se-nsira,
In siruri triumfale stindardul il resfira,
Caci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calca, cu fata inzeita,
Cu faclele nestinse, puterea-i impietrita,
Poporul imparat.

Sculati-va!.. caci tromba de moarte purtatoare
Cu glasul ei lugubru racneste la popoare
Ca leul speriat;
Tot ce respira-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
Ci-aievea s-a serbat.

Incingeti-va spada la dantul cel de moarte,
Aci va poarte vantul, cum stie sa va poarte
A topai in joc!
Aci va duceti valuri in mii batalioane
Cum in paduri aprinse, manat in uragane,
Diluviul de foc.

Vedeti cum urna crapa, cenusa reinvie,
Cum murmura trecutul cu glas de batalie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbraca in zale ferecate,
Si fruntile carunte le nalta de departe
Un Cesar, un Traian.

Cad putredele tronuri in marea de urgie,
Se sfarma de odata cu lantul de sclavie
Si sceptrele de fier;
In doua parti infernul portalele-si deschide
Spre-a incapea cu mia rasufletele hade
Tiranilor ce pier!

In darn rasuna vocea-mi de eco repetita,
Va zguduie arama urechea amortita
Si simtul lesinat;
Virtutea despletita si patria-ne zeie
Nu pot ca sa aprinza o singura scanteie
In sufletu-nghetat.

Si singur stau si caut, ca uliul care cata
In inima junimii de viata-i dezbracata
Un starv spre-a-l sfasia;
Ca pasarea de zboru-i din ceruri dizmetita,
Ca muntele ce-n fruntea-i de nouri incretita
Un trasnet ar purta.

Dar cel putin nu spuneti ca aveti simtiminte,
Ca-n veci nu se imbraca in vestede vestminte
Misteriul cel sant;
Caci vorba voastra suna ca plans la cununie,
Ca cobea ce ingana un cant de veselie,
Ca rasul la mormant.

Visuri trecute, uscate flori
Ce-ati fost viata vietii mele,
Cand va urmam eu, cazande stele,
Cum ochiul urma un meteor,

V-ati dus cu anii, ducu-va dorul,
Precum cu toamna frunzele trec;
Buza mi-e rece, sufletul sec,
Viata mea curge uitand izvorul.

Candela stersei d-argint icoane
A lui Apolon, crezului meu,
Ma topesc tainic, insa mereu
De ale patimilor orcane.

Sau ca un nour gonit de vant,
Alerg pe calea vietii mele,
O buha care, tipand a jele,
Bantuie urma unui mormant.

Viata-mi se scurge ca si murmura
Ce-o sufla-un crivat printre pustii,
Ma usc ca crucea pusa-n campii
Si de blesteme mi-e neagra gura.

Imi tarasc soarta ca un vultur
Ce isi taraste aripa franta,
Viscolul iernii moarte ii canta,
Moarte, ii rade tot de-mprejur,

Am uitat mama, am uitat tata,
Am uitat lege, am uitat tot;
Mintea mi-e seaca, gandul netot,
Pustiul arde-n inima-mi beata.

Numai prin chaos tu imi apari,
Cum printre valuri a navei vela,
Cum printre nouri galbena stela,
Prin neagra noapte cum un fanar.

Te vad adesea frunte senina
Ca si gandirea lui Dumnezeu,
Sufletu-ti arde-n sufletul meu
C-o flama dulce, tainica, lina.

Gandind la tine nu voi sa mor,
Imi blastam insusi eu mantuirea,
Orb, nebun, care blastama firea,
Ce-ar vrea din frunte-i sa sting-un nor.

Dar daca gandul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Si daca pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

Voi, cand mi-or duce ingerii sai
Palida-mi umbra in albul munte,
Sa-mi pui cununa pe a mea frunte
Si sa-mi pui lira de capatai.

Turnurile misca-n doliu a lor inimi de arama
Si un inger cu-aripi negre, cu diadema de spini,
Cu cantarea-i plangatoare lumea misca, lumea cheama,
Precum misca vantu-n cantec fata marii de senin.

Si cu ochiul plin de lacrimi natiunea cea romana,
Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurand,
Vede cum prin nori se stinge stea cu flacara divina
Si aude-n cer un tunet si un gemet pe pamant…

A-ntristarii neagra-aripa peste lume se intinde,
Totul tace, caci durerea este muta ca un gand,
Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde,
Decat cursu-acelui astru ce se sparge p-un mormant.

Cine-i acvila ce cade? Cine-i stanca ce se sfarma?
Cine-i leul ce inchide cu durere ochii sai?
Cine-i tunetul ce moare umpland lumea de alarma?..
– Este Domnul Romaniei: Barbu Dimitrie Stirbey!..

Ideal pierdut in noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gandea in basme si vorbea in poezii,
O! te vad, te-aud, te cuget, tanara si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.

Venere, marmura calda, ochi de piatra ce scanteie,
Brat molatic ca gandirea unui imparat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie,
A femeiei, ce si astazi tot frumoasa o revad.

Rafael, pierdut in visuri ca-ntr-o noapte instelata,
Suflet imbatat de raze si d-eterne primaveri,
Te-a vazut si-a visat raiul cu gradini imbalsamate,
Te-a vazut plutind regina printre ingerii din cer

Si-a creat pe panza goala pe Madona dumnezeie,
Cu diadema de stele, cu surasul bland, vergin,
Fata pala-n raze blonde, chip de inger, dar femeie,
Caci femeia-i prototipul ingerilor din senin.

Astfel eu, pierdut in noaptea unei vieti de poezie,
Te-am vazut, femeie stearpa, fara suflet, fara foc,
Si-am facut din tine-un inger, bland ca ziua de magie,
Cand in viata pustiita rade-o raza de noroc.

Am vazut fata ta pala de o bolnava betie,
Buza ta invinetita de-al coruptiei muscat,
Si-am zvarlit asupra-ti, crudo, valul alb de poezie,
Si paloarei tale raza inocentei eu i-am dat.

Ti-am dat palidele raze ce-nconjoara cu magie
Fruntea ingerului-geniu, ingerului-ideal,
Din demon facui o santa, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ti murdare, ochiu-aurorei matinal.

Dar azi valul cade, crudo! dismetit din visuri sece,
Fruntea mea este trezita de al buzei tale-nghet
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Ma invata cum asupra-ti eu sa caut cu dispret!

Tu imi pari ca o bacanta, ce-a luat cu-nselaciune
De pe-o frunte de fecioara mirtul verde de martir,
O fecioar-a carei suflet era sant ca rugaciunea,
Pe cand inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surasul bland, vergin,
Eu facut-am zeitate dintr-o palida femeie,
Cu inima stearpa, rece si cu suflet de venin!

Plangi, copila? – C-o privire umeda si rugatoare
Poti din nou zdrobi si frange apostat-inima mea?
La picioare-ti cad si-ti caut in ochi negri-adanci ca marea,
Si sarut a tale mane, si-i intreb de poti ierta.
Sterge-ti ochii, nu mai plange!.. A fost cruda-nvinuirea,
A fost cruda si nedreapta, fara razem, fara fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu esti santa prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.