Mihai Eminescu - Poezii

Ea? – O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, inger, rege si femeie;
El rascoala in popoare a distrugerii scanteie
Si in inimi pustiite samana gandiri rebele.

Despartiti de-a vietii valuri, intre el si intre dansa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, – un popor,
Cateodat? – desi arare – se-ntalnesc, si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe in dorinta lor aprinsa.

Ochii ei cei mari, albastri, de blandete dulci si moi,
Ce adanc patrund in ochii lui cei negri furtunosi!
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros -
Se iubesc… Si ce departe sunt deolalta amandoi!

A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si in mana-i insceptrata mana ei ingusta, mica.

Dara nu – mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima in pieptu-i, mana ei trasa-ndarat.
In a sufletului taina, ea iubea. Clar si incet
Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise.

Ea-l vedea miscand poporul cu idei reci, indraznete;
Ce puternic e – gandi ea, cu-amoroasa dulce spaima;
El prezentul il rascoala cu-a gandirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.

El ades suit pe-o piatra cu turbare se-nfasoara
In stindardul ros si fruntea-i aspra-adanca, incretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.

Pe un pat sarac asuda intr-o lunga agonie
Tanarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire,
Sfaraind in aer bolnav. – Nimeni nu-i stie de stire,
Nimeni soarta-i n-o-mblanzeste, nimeni fruntea nu-i mangaie.

Ah! acele ganduri toate indreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire – astazi toate-s indreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor sa-i sugrume!

A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea
Ce-i ascunsa-n aste vorbe? – Sa te simti neliber, mic,
Sa vezi marile-aspiratii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc in lume rele caror nu te poti opune,

C-opunandu-te la ele, tu viata-ti risipesti -
Si cand mori sa vezi ca-n lume vietuit-ai in zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti.

Si acele ganduri negre mai nici a muri nu-l lasa.
Cum a intrat el in viata? Cat amor de drept si bine,
Cata sincera fratie adusese el cu sine?
Si rasplata? – Amararea, care sufletu-i apasa.

Dar prin negurile negre, care ochii ii acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui inger,
Se asaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plangeri
Ea-i saruta. De pe dansii negurile se descopar…

Este Ea. C-o multumire adanca, nemaisimtita,
El in ochii ei se uita. – Mandra-i de induiosere;
Ceasul ultim ii impaca toata viata-i de durere;
Ah! sopteste el pe moarte – cine esti ghicesc, iubita.

Am urmat pamantul ista, vremea mea, viata, poporul,
Cu gandirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pre un inger sa ma-mpace, si-mpacarea-i… e amorul.

– Iar te-ai cufundat in stele
Si in nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita incalte,
Sufletul vietii mele.

In zadar rauri in soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile asire
Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare -
Nu cata in departare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.

– Hai in codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang in vale,
Stanca sta sa se pravale
In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,
Langa balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea in foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.

Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dansul gura.

De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie -
S-apoi cine treaba are!

Cand prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.

Pe carare-n bolti de frunze,
Apucand spre sat in vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime:
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

Inc-o gura – si dispare…
Ca un stalp eu stam in luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra -
Floare-albastra! floare-albastra!..
Totusi este trist in lume!

Pe banci de lemn, in scunda taverna mohorata,
Unde patrunde ziua printre feresti murdare,
Pe langa mese lunge, statea posomorata,
Cu fete-ntunecoase, o ceata pribegita,
Copii saraci si sceptici ai plebei proletare.

Ah! – zise unul – spuneti ca-i omul o lumina
Pe lumea asta plina de-amaruri si de chin?
Nici o scanteie-ntr-insul nu-i candida si plina,
Murdara este raza-i ca globul cel de tina,
Asupra carui dansul domneste pe deplin.

Spuneti-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se ingradira
Cu-averea si marirea in cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furara, in veci vezi cum conspira
Contra celor ce dansii la lucru-i osandira
Si le subjuga munca vietii lor intregi.

Unii plini de placere petrec a lor viata,
Trec zilele voioase si orele surad.
In cupe vin de ambra – iarna gradini, verdeata,
Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheata -
Ei fac din noapte ziua s-a zilei ochi inchid.

Virtutea pentru dansii ea nu exista. Insa
V-o predica, caci trebui sa fie brate tari,
A statelor greoaie cara trebuie-mpinse
Si trebuiesc luptate razboaiele aprinse,
Caci voi murind in sange, ei pot sa fie mari.

Si flotele puternice s-armatele faloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
S-acele milioane ce in gramezi luxoase
Sunt stranse la bogatul, pe cel sarac apasa,
Si-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia – o fraza de dansii inventata
Ca cu a ei putere sa va aplece-n jug,
Caci de-ar lipsi din inimi speranta de raspalta,
Dupa ce-amar muncirati mizeri viata toata,
Ati mai purta osanda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Si v-a facut sa credeti ca veti fi rasplatiti…
Nu! moartea cu viata a stins toata placerea -
Cel ce in asta lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, caci morti sunt cei muriti.