Joanne Rowling - Harry Potter şi piatra filozofală

Mai erau încă cinci minute. Harry auzi un zgomot afară. Spera să nu fie acoperişul şi să nu se prăbuşească asupra lor, deşi probabil că le-ar fi ţinut de cald. Încă patru minute… Fie ca podeaua casei lor din Aleea Boschetelor să fie înţesată de scrisori, ca să poată fura şi el una!

Încă trei minute. Oare apa mării lovea aşa puternic stânca?! Două minute. Dar ce erau zgomotele alea? Se sfărâma stânca în mare?

Un minut, treizeci de secunde… zece… nouă… Ce-ar fi să-l trezească pe Dudley, să-l enerveze? … două… una…

BUM! BUM!

Harry sări în picioare. Cineva bătea la uşă!

BUM! se auzi iar în uşă. Dudley se trezi şi el şi se ridică în capul oaselor.

— Unde e tunul? întrebă el buimăcit.

Se auzi un zgomot în spatele lor şi Unchiul Vernon intră în încăpere, cu o puşcă în mână. Acum se lămuriseră ce era în pachetul lunguieţ!

— Cine e acolo? întrebă el. Te avertizez că sunt înarmat!

Se lăsă tăcere. Apoi…

ZDRAANG!

Uşa fu scoasă din ţâţâni şi căzu cu zgomot pe podea.

În prag stătea un munte de om. Faţa îi era aproape complet acoperită de pletele zbârlite şi ţepoase şi de barba încâlcită. Doar ochii i se vedeau din toată claia aceea de păr, strălucind în întuneric.

Uriaşul intră în încăpere, trebuind să se aplece ca să nu se lovească de tavan. Luă uşa şi o fixă înapoi, în balamale, fără nici un fel de greutate. Furtuna de afară parcă se mai potolise un pic. Se întoarse spre cei din cameră şi îi privi cercetător.

— N-am putea bea şi noi un ceai, ce părere aveţi? A fost o călătorie tare obositoare…

Se îndreptă spre canapeaua pe care Dudley înţepenise de groază.

— Fă-mi şi mie loc, grăsunule! spuse omul.

Dudley se sculă de pe canapea şi se ascunse în spatele Mătuşii Petunia care se pitea după Unchiul Vernon, îngrozită, la rândul ei.

— Oh, uite-l şi pe Harry! făcu namila de om.

Harry îl privi şi văzu în ochii fiorosului gigant urma unui zâmbet.

— Ultima dată când te-am văzut nu erai decât o mogâldeaţă! Ah, cât semeni cu tatăl tău, dar ai ochii mamei!

Unchiul Vernon se gândi să intervină:

— Îţi cer să pleci imediat de aici! Nu te-a poftit nimeni!

— Ţine-ţi gura, Dursley, mălai mare! îl repezi gigantul.

Se aplecă pe spătarul canapelei şi smulse puşca din mâinile Unchiului Vernon, o îndoi, ca şi cum ar fi fost de cauciuc şi o aruncă într-un colţ al camerei.

Unchiul Vernon scoase un alt chiţăit, ca al unui şoarece, peste care tocmai călcase cineva din greşeală.

— Harry, vreau să-ţi urez mulţi ani, cât mai fericiţi! Ţi-am adus ceva, cred că s-a cam turtit, că am stat pe pachet din greşeală, dar, oricum, conţine ceva delicios!

Scoase din buzunarul de la piept o cutie, cam turtită, ce-i drept, pe care i-o dădu lui Harry. Harry o deschise cu mâini tremurânde. Înăuntru era un tort de ciocolată, pe care scria „La mulţi ani!” din îngheţată verde-smarald.

Harry ridică ochii spre uriaş, dorind să-i mulţumească, dar din gură îi ieşiră alte cuvinte:

— Cine eşti tu?

Gigantul chicoti:

— E adevărat că nu m-am prezentat. Rubeus Hagrid, păstrătorul cheilor de la Hogwarts.

Întinse o mână enormă, în care mâna băiatului se pierdu cu totul, şi i-o scutură cu putere.

— Ce se aude cu ceaiul? întrebă el, frecându-şi palmele uriaşe. Nu prea tare, dacă se poate!

Ochii îi căzură pe vatra goală, cu câteva resturi de pungi de cartofi, şi se aplecă asupra căminului. Nu văzură ce făcea, dar când se îndepărtă, în cămin ardea un foc jucăuş. Inundă întreaga colibă cu lumina lui tremurătoare, iar Harry îi simţi şi căldura binefăcătoare, care îl învălui, ca şi cum s-ar fi cufundat într-o cadă cu apă caldă.

Hagrid se aşeză la loc, pe sofaua care gemu sub greutatea lui, şi începu să scoată fel de fel de obiecte din buzunarele sale: un ceainic de cupru, un pachet cu cârnaţi, turtit şi el, câteva căni, o tigaie şi o sticlă cu un lichid de culoarea chihlimbarului, din care sorbi o înghiţitură, înainte de a se apuca să facă ceaiul. Curând, coliba se umplu de mirosul cârnăciorilor care sfârâiau în foc. Nimeni nu scoase un cuvânt cât timp uriaşul făcea aceste pregătiri, dar, când scoase primii şase cârnăciori, un pic cam prea mult prăjiţi, din tigaie, Dudley se foi nervos. Unchiul Vernon spuse repede:

— Să nu te atingi de nimic din ce-ţi dă el!

Uriaşul chicoti:

— Da, ai dreptate, Dursley, e de-ajuns de gras!

Îi dădu un cârnăcior lui Harry, care era mort de foame. Nu mai gustase niciodată ceva atât de gustos. Nu-şi mai putea lua ochii de la gigant. Într-un târziu, îndrăzni, devenind brusc politicos:

— Scuzaţi, dar tot nu ştiu cine sunteţi!

Gigantul sorbi o gură de ceai şi apoi se şterse la gură cu dosul mânecii.

— Spune-mi Hagrid, toată lumea îmi zice aşa! Şi, ţi-am spus, sunt păstrătorul cheilor de la Hogwarts, despre care probabil c-ai aflat…

— Nu, nu ştiu nimic! făcu Harry.

Hagrid îl privi surprins.

— Îmi cer scuze, dar nu ştiu! îndrăzni Harry.

— Scuze? strigă Hagrid şi se întoarse furios spre domnul şi doamna Dursley, care ar fi preferat să-i înghită pământul, în acel moment. Ei ar trebui să-şi ceară scuze! Am bănuit ceva, când am văzut că nu ţi se dau scrisorile, dar chiar să nu ştii nimic… Cum, nu te-ai întrebat niciodată unde au învăţat acele lucruri părinţii tăi?

— Care lucruri? întrebă Harry, tot mai surprins.

— Care? tună Hagrid. Ia stai puţin…

Hagrid se sculă în picioare şi, în furia lui, părea că umple întreaga colibă. Familia Dursley se lipise cu totul de perete.

— Vrei să spui, Dursley, că acest băiat nu ştie nimic despre… despre… Absolut nimic?

Harry se gândea că Hagrid întinsese coarda prea mult. Cum adică? Doar fusese şi el la şcoală, şi nu avea note chiar aşa de mici!

— Ştiu câte ceva, cum să nu ştiu? Matematică, geografie…

— Despre lumea noastră, vreau să spun. Lumea ta, a mea. A părinţilor tăi! spuse Hagrid, dând a lehamite din mână.

— Care lume?

Hagrid era pe punctul să explodeze.

— DURSLEY! izbucni el.

Unchiul Vernon murmură ceva, de genul Bla-bla-bla, făcându-se alb ca varul. Hagrid se uita fioros la el şi neputincios la Harry.

— Dar trebuia să ţi se fi spus ceva despre mama şi tatăl tău… Erau faimoşi! Şi tu eşti faimos!

— Cum? Erau faimoşi? Spune-mi că-i aşa! Ştiam eu! Te rog, povesteşte-mi!

— Ştiu şi eu?! făcu Hagrid, trecându-şi mâna prin păr şi privindu-l absent pe Harry. Şi chiar nu ştii cine suntem noi?

Brusc, Unchiul Vernon îşi redobândi vocea:

— Stop! Nici un cuvânt mai mult! Îţi interzic să-i spui mai multe!

Chiar şi un om mai curajos ca Unchiul Vernon s-ar fi făcut mic sub privirea furioasă a lui Hagrid. Când vorbi, fiecare silabă era încărcată de ură:

— Nu i-ai spus niciodată? Nimic din ce scria în scrisoarea pe care ţi-a lăsat-o Dumbledore? Am văzut cu ochii mei că a lăsat scrisoarea alături de copil. Ai ascuns-o de el atâta vreme?

— Să ascundă ce? întrebă Harry curios.

— STOP! ÎŢI INTERZIC! urlă Unchiul Vernon.

Mătuşa Petunia scăpă un strigăt de groază.

— Oh, duceţi-vă învârtindu-vă! Amândoi! Harry… eşti vrăjitor!

Se lăsă o tăcere de moarte. Se auzeau numai zgomotele mării şi ale vântului.