Joanne Rowling - Harry Potter şi piatra filozofală

Când a mai crescut, Harry se gândea cu emoţie că poate mai are vreo rudă pe undeva, care o să vină să-l ia într-o zi, dar asta nu se întâmplase niciodată. Cei din familia Dursley erau singurele lui rude. Cu toate acestea, uneori i se părea (sau poate că era doar o speranţă de-a lui) că unii trecători de pe stradă îl cunosc. Cam ciudaţi, într-adevăr, cei care păreau să-l ştie. Un omuleţ ciudat, cu un coif mov, se înclinase în faţa lui, în timp ce era la cumpărături cu Mătuşa Petunia şi Dudley. După ce îl întrebase furioasă dacă îl cunoştea pe acel om, Mătuşa Petunia ieşise repede cu ei din magazin, fără să mai cumpere nimic. O bătrână stranie îi făcuse vesel cu mâna în autobuz. Un bărbat chel, într-o pelerină purpurie, chiar îi strânsese mâna cu căldură, după care se îndepărtase, fără să spună nici un cuvânt. Cel mai ciudat lucru la aceşti oameni era că ei dispăreau ca prin minune, în momentul în care vroia să se apropie de ei, să-i privească mai bine.

La şcoală, nimeni nu se apropia de Harry. Ştiau că Dudley şi ai lui îl urau şi nu doreau să aibă de-a face cu nimeni din gaşcă.

Evadarea şarpelui din Brazilia i-a adus lui Harry cea mai lungă pedeapsă din viaţa sa. Când i s-a permis să iasă din cămăruţa lui, vacanţa de vară deja începuse, iar Dudley îşi spărsese camera video, distrusese planorul şi, prima oară când se urcase pe bicicleta de curse, o trântise la pământ pe doamna Figgs, care se străduia acum să meargă în cârje.

Harry era fericit că se terminase şcoala, dar tot nu scăpase de gaşca lui Dudley, care dădea târcoale casei în fiecare seară. Piers, Dennis, Malcolm şi Gordon erau mari şi proşti, dar fiindcă Dudley era cel mai mare şi cel mai prost, el era şeful! Toţi erau încântaţi la culme să joace jocul favorit al lui Dudley: vânarea lui Harry!

De aceea, Harry petrecea cea mai mare parte a timpului departe de casă, visând şi sperând că odată cu terminarea vacanţei se va ivi şi pentru el o rază de speranţă. O dată cu începerea şcolii, urma să meargă la gimnaziu, unde n-ar mai fi fost în aceeaşi clasă cu Dudley, fiindcă Dudley urma să meargă la vechea şcoală la care învăţase şi Unchiul Vernon, Smeltings. Împreună cu Piers Polkiss, desigur, în timp ce Harry mergea la şcoala de stat, Stonewall High. Dudley era foarte încântat de acest lucru.

— La Stonewall, în prima zi de şcoală, îi bagă pe începători cu capul în WC şi trag apa! Vrei să facem puţină practică la toaleta noastră? râdea el de Harry.

— Nu, mersi, biata toaletă n-a mai văzut niciodată ceva mai hidos decât capul tău şi s-ar putea să i se facă greaţă! răspundea Harry şi fugea, înainte ca Dudley să se prindă ce voise să spună.

Într-o zi de iulie, Mătuşa Petunia îl luă pe Dudley să-i cumpere uniformă şi îl lăsă pe Harry la doamna Figgs, unde nu a mai fost atât de rău ca în alte dăţi. Doamna Figgs îşi rupsese piciorul, împiedicându-se de una dintre pisicile ei favorite, aşa că acum pisicile nu mai erau la mare cinste în casa ei. Îi dădu voie lui Harry să se uite la televizor şi primi chiar şi o bucată de prăjitură care avea un gust groaznic, ca şi cum ar fi fost făcută în urmă cu foarte mulţi ani.

Seara, Dudley făcu parada modei în sufragerie, în noua lui uniformă. Băieţii de la Smeltings erau îmbrăcaţi în fracuri maro, pantaloni strânşi pe picior, portocalii, şi pălării de pai, nu prea înalte. Mai aveau bastoane cu măciulii, ca să se lovească unul pe altul, când nu erau atenţi profesorii. Acest lucru era considerat a fi o lecţie de viaţă, bună pentru mai târziu.

Uitându-se la Dudley, Unchiul Vernon zise plin de importanţă că acela era cel mai important moment din viaţa lui, când se simţea deosebit de mândru de fiul lui. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi, nevenindu-i să creadă că acela era micul ei Dudlicuţ, atât de mare şi chipeş. Harry nu îndrăznea nici măcar să deschidă gura, darămite să mai şi vorbească. Şi aşa, era sigur că erau gata să-i plesnească două coaste, fiindcă se abţinuse atâta să nu izbucnească în râs.

A doua zi, când Harry veni la micul dejun, mirosea oribil în bucătărie. Mirosul părea că vine de la un lighean aflat în chiuvetă. Harry se apropie şi văzu ceva, ca nişte zdrenţe, plutind într-un lichid negricios.

— Ce-i asta? o întrebă el pe Mătuşa Petunia.

— Uniforma ta de şcoală! îi răspunse aceasta înţepată.

— Oh! făcu Harry, nu ştiam că trebuie să fie aşa… udă!

— Nu fi caraghios! Am pus la vopsit nişte lucruri vechi de la Dudley. O să arate ca toate uniformele, după ce termin!

Harry avea mari dubii în legătură cu acest lucru, dar i se păru mai înţelept să nu se pună cu Mătuşa Petunia. Stătea la masă şi încerca să nu se gândească cum va arăta în prima zi de şcoală la Slonewall High… Probabil, ca şi cum ar fi fost îmbrăcat în piei vechi de elefant bătrân.

Unchiul Vernon şi Dudley intrară în bucătărie, strâmbând din nas la mirosul care se degaja din noua uniformă a lui Harry. Unchiul Vernon îşi deschise ziarul, ca de obicei, iar Dudley bătu cu bastonul în masă, fiindcă acum era nedespărţit de el.

Auziră un zgomot şi imediat căzură mai multe scrisori pe podeau din hol.

— A venit poştaşul! Dudley, adu-mi şi mie scrisorile, zise Unchiul Vernon, de după ziar.

— Să ţi le aducă Harry! se răsti Dudley.

— Harry, adu-mi scrisorile!

— Ba, să le-aducă Dudley!

— Dă-i câteva cu bastonul tău, Dudley!

Harry reuşi să evite bastonul şi se duse să ia scrisorile. Era o vedere de la Marge, sora Unchiului Vernon, care se afla în concediu, un plic maroniu, care părea să conţină o factură şi o scrisoare pentru Harry! Harry se uită la ea, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Nu mai primise în viaţa lui o scrisoare. Cine să-i scrie? Nu avea prieteni sau rude şi nici nu era înscris la bibliotecă, deci, nu i se puteau trimite somaţii grosolane ca să restituie cărţile. Şi, totuşi, ţinea în mână o scrisoare pentru el, nu mai încăpea nici o îndoială:

Domnului Harry Potter

Nişa de sub scări

Aleea Boschetelor nr. 4

Little Whinging

Surrey

Plicul era burduşit şi greu, făcut din pergament îngălbenit de vreme, adresa era scrisă cu cerneală verde-smarald, iar pe plic nu era nici un timbru.

Harry întoarse plicul cu mâna tremurândă şi văzu un sigiliu de ceară roşie, pe care se afla un blazon: un leu, un şoim, un bursuc şi un şarpe, înconjurând litera H.

— Ce faci acolo, băiete, le verifici dacă nu au bombe? strigă Unchiul Vernon, amuzându-se singur de gluma pe care o făcuse.

Harry se înapoie în bucătărie, neputându-şi dezlipi ochii de pe scrisoarea lui. Îi dădu Unchiului Vernon vederea şi plicul maro şi începu să desfacă plicul de pergament.

Unchiul Vernon deschise plicul maroniu, strâmbă din nas la vederea facturii şi citi vederea de la sora lui.

— Marge nu se simte bine! o informă el pe Mătuşa Petunia. A mâncat ceva alterat şi…

— Tată! strigă Dudley ca un apucat. Uite la Harry!

Tocmai deschisese plicul şi era gata să citească scrisoarea, care era şi ea scrisă tot pe o foaie de pergament, când Unchiul Vernon i-o smulse din mână.

— E scrisoarea mea! strigă Harry, încercând să o ia înapoi.

— Hm, şi cine, mă rog, să-ţi scrie ţie? întrebă Unchiul Vernon dispreţuitor, aruncându-şi ochii pe scrisoare.

Faţa lui trecu de la roşu la verde, mai repede ca luminile unui semafor. Şi nu se opri aici. În câteva clipe, se făcu albă ca hârtia.