Joanne Rowling - Harry Potter şi piatra filozofală

Şi, deodată, dulapurile se goliră, iar valizele se umplură în viteză. Neville îşi pierduse broscoiul, ca de obicei. Îl găsiră ascuns într-una dintre toalete. Studenţii primiră carnetele de note şi fură serios avertizaţi să nu cumva să facă uz de vrăji, în timpul vacanţei.

— Speram să uite de note, zise unul dintre gemenii Weasley, necăjit.

Hagrid îi aştepta să-i îmbarce pe toţi şi să-i traverseze lacul.

După care luară Expresul de Hogwarts şi să îndreptară spre casele lor. Vorbeau, râdeau şi se însufleţeau tot mai mult, pe măsură ce câmpurile deveneau tot mai verzi şi mai cultivate. Se apropiau de lumea Încuiaţilor. Îşi scoaseră pelerinele de vrăjitori şi îşi puseră hainele obişnuite. Ajunseră, în sfârşit, la peronul 9 şi 3/4 , din gara King's Cross.

Le luă ceva timp să ajungă la peronul principal. Un vrăjitor bătrân îi grupa doi câte doi şi doar aşa puteau trece în lumea Încuiaţilor, pentru a nu năvăli buluc printr-un perete de cărămidă, speriindu-i astfel pe Încuiaţii cu minţi optuze.

— Trebuie să veniţi în vara asta la noi! Amândoi! O să vă trimit o bufniţă!

— Mulţumesc, zise Harry, o s-o aştept cu nerăbdare.

Se loveau de tot mai mulţi Încuiaţi, pe măsură ce înaintau spre peronul principal. Auzi mai multe strigăte:

— La revedere, Harry!

— Pe curând, Potter!

— Hm, nu ţi-ai pierdut faima, îl tachină Ron.

— Lasă că n-o să mă mai bage nimeni în seamă acolo unde mă duc eu, te asigur!

Harry, Ron şi Hermione trecură prin perete împreună.

— Mamă, mamă! Uite-l!

Era Ginny Weasley, sora mai mică a lui Ron, dar nu arăta spre Ron.

— Harry Potter, mamă! Îi văd şi cică…

— Ginny, stai cuminte! Nu e frumos să arăţi cu degetul!

Doamna Weasley zâmbi la ei.

— A fost un an greu? îi întrebă ea.

— Foarte greu, zise Harry. Mulţumesc pentru fondante şi pentru pulover, doamnă Weasley!

— Oh, mi-a făcut plăcere!

— Ai terminat?

Era Unchiul Vernon, cu aceeaşi faţă purpurie, cu nelipsita lui mustaţă stufoasă şi aruncându-i aceleaşi priviri furioase lui Harry, că îndrăznise să vină cu bufniţa acasă. Să-l vadă mulţimea adunată pe peron, cu colivia în mână! În spatele lui, se aflau Mătuşa Petunia şi Dudley, speriaţi numai la vederea lui.

— Cred că dumneavoastră sunteţi familia lui Harry, zise amabil doamna Weasley.

— Da… Cam aşa… catadicsi să răspundă Unchiul Vernon. Hai, băiete, doar ştii că nu avem la dispoziţie toată ziua!

Şi îi întoarse spatele doamnei Weasley. Harry se întoarse spre Ron şi Hermione:

— La revedere, o să-mi fie dor de voi!

— Sper că… o să ai o vacanţă frumoasă, bâigui Hermione, privind nu prea convinsă după Unchiul Vernon, şocată că cineva putea fi atât de neplăcut.

— Da… şi eu sper, spuse Harry, fără să fie convins deloc.

Hermione şi Ron văzură, totuşi, un zâmbet pişicher pe faţa lui Harry.

— Ei nu ştiu că nu avem voie să facem vrăji acasă… O să mă distrez copios pe seama lui Dudley!