Joanne Rowling - Harry Potter şi piatra filozofală

Se întâmpla ceva ciudat în mintea lui Harry, pe măsură ce Hagrid înainta cu povestirea. Vedea acum mai clar ca niciodată acea străfulgerare verzuie şi, pentru prima oară, îşi aminti un hohot de râs cumplit.

Hagrid îl privea cu tristeţe.

— Din ordinul lui Dumbledore, te-am luat dintre ruinele casei voastre şi te-am adus aici…

— O grijă în plus, numai necazuri! sări Unchiul Vernon.

Harry tresări. Uitase că mai erau şi ei în colibă. Unchiului Vernon părea că-i revenise curajul. Se uita la Hagrid cu ciudă şi strângea pumnii.

— Ascultă la mine, băiete, continuă el, accept că e ceva straniu cu tine, dar nimic care să nu poată fi corectat cu o bătaie zdravănă. Cât despre părinţii tăi, erau ciudaţi, într-adevăr, nu pot să neg, dar lumea s-ar fi descurcat mult mai bine fără ei, după părerea mea. Au căutat-o cu lumânarea, s-au amestecat cu tot felul de ciudaţi. Mă aşteptam la asta, ştiam că o vor sfârşi rău…

Nu mai apucă să termine, că Hagrid sări ca turbat de pe canapea, scoase o umbrelă dintr-unul din buzunare, o îndreptă spre domnul Dursley, ca pe o sabie, şi îi spuse:

— Te avertizez, Dursley, că dacă mai scoţi un singur cuvânt, unul singur…

La gândul că putea fi împuns cu umbrela gigantului, Unchiul Vernon se făcu mic din nou. Se lipi de perete şi amuţi.

— Aşa e mult mai bine, rânji Hagrid, răsuflând din greu şi lăsându-se să cadă pe canapeaua care de data asta se lăsă până la podea.

Dar Harry mai avea nenumărate întrebări de pus:

— Ce s-a întâmplat cu Cap-de… Scuză-mă, cu Ştim-Noi-Cine?

— Bună întrebare! Nu se ştie, a dispărut! S-a evaporat! În aceeaşi noapte, în care a încercat să te omoare pe tine! Asta te-a făcut şi mai faimos! Asta e cel mai mare mister… era tot mai puternic, din zi în zi, atunci de ce s-a făcut nevăzut? Unii spun că ar fi murit, pagubă-n ciuperci, după părerea mea, alţii, că l-au mai văzut, dar eu nu cred, fiindcă cei care erau cu el s-au întors, unii, ca după o lungă transă. Dacă trăia, de ce s-ar mai fi întors ăia la noi?! Cei mai mulţi dintre noi cred că e pe undeva, dar şi-a pierdut puterile. Ceva din tine, Harry, l-a făcut să devină slab. În acea noapte, s-a întâmplat ceva, nu se ştie ce, un amănunt, pe care el nu l-a luat în calcul.

Hagrid îl privi cu admiraţie şi respect, dar Harry, departe de a se simţi mândru şi flatat, credea cu tărie că Hagrid se înşela amarnic. Vrăjitor? El? El, care toată viaţa a fost înghiontit de Dudley şi prigonit de Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon… Dacă era vrăjitor, cu adevărat, cum de nu se transformau în broaşte râioase, de fiecare dată când îl supărau sau îl încuiau în nişa lui? Dacă îl învinsese pe cel mai puternic vrăjitor, cum se făcea că Dudley dădea mereu de-a dura cu el, ca şi cum ar fi fost o minge de fotbal?

— Hagrid, cred că te înşeli, nu se poate să fiu vrăjitor!

— Da? Aşa crezi? Ce, nu ţi s-a întâmplat să se petreacă în jurul tău lucruri ciudate, în momentele când ţi-era mai frică sau erai foarte supărat?

Harry îşi pironi privirea la foc. Da, dacă se gândea mai bine… toate lucrurile stranii care îi înnebuneau pe unchii lui se întâmplaseră în momentele în care era furios sau speriat… când era fugărit de gaşca lui Dudley, reuşise cumva să scape, sau când îi era ruşine să se ducă la şcoală cu părul ciuntit de Mătuşa Petunia, acesta îi crescuse la loc peste noapte… Chiar ultima întâmplare, când era furios că-l îmbrâncise Dudley din faţa vitrinei cu şarpele boa, nu dispăruse geamul de la vitrina şarpelui, spre groaza lui Dudley?

Harry îl privi pe Hagrid şi zâmbi. Hagrid radia de fericire.

— Vezi? făcu Hagrid. Ascultă-mă pe mine, o să-i uimeşti pe toţi la şcoală!

Dar Unchiul Vernon nu avea de gând să se predea fără luptă.

— Nu ţi-am spus că nu merge la nici o şcoală? şuieră el. Merge la Stonewall High şi trebuie să-mi mulţumească pentru asta! Am citit şi eu scrisoarea în care se spunea că are nevoie de tot felul de prostii: cărţi de vrăji, baghete fermecate sau…

— Dacă vrea el să meargă, un Încuiat ca tine, mare şi prost, nu o să-l poată opri, în nici un caz! se înfurie Hagrid. Să-l opreşti tu pe fiul lui Lily şi al lui James să meargă la Hogwarts! Ce glumă bună! Nu eşti în toate minţile! I s-a păstrat un loc la cea mai bună şcoală de vrăjitori şi magicieni încă de când s-a născut! O să fie pentru prima oară cu tineri de nivelul lui şi o să aibă cel mai bun dascăl, pe Albus Dumbledore!

— NU DAU UN BAN PENTRU CA SĂ-L ÎNVEŢE CINE ŞTIE CE SONAT MAGII ŞI VRĂJITORII! urlă Unchiul Vernon.

Gata! Unchiul Vernon întinsese coarda prea mult! Hagrid luă umbrela şi o învârti pe deasupra capului Unchiului Vernon.

— Niciodată, auzi? NICIODATĂ, să nu-l mai insulţi pe Albus Dumbledore în faţa mea! Ai înţeles? îşi ieşi din fire Hagrid.

Hagrid schimbă direcţia umbrelei, orientând-o spre Dudley, sclipi un mic fulger violet, se auzi ceva, ca o pocnitoare, şi în secunda următoare, Dudley urlă de durere, ţinându-se cu mâinile de fundul lui mare şi gras. Când se întoarse, toată lumea văzu, ieşind printr-o crăpătură a pantalonilor, o codiţă mică şi răsucită, de purceluş! Unchiul Vernon scoase un urlet de groază şi îşi împinse familia în cealaltă cameră, închizând bine uşa după ei.

Hagrid privi spre umbrela sa, îşi mângâie barba ţepoasă şi spuse ruşinat:

— Nu trebuia să-mi ies aşa tare din fire… Dar dacă n-a înţeles de vorbă bună… Şi apoi, Dudley semăna aşa de bine cu un purcel, că mi-a venit ideea cu coada… Ţi-aş rămâne dator dacă n-ai pomeni nimănui despre incidentul ăsta, îl rugă el pe Harry, privindu-l pe sub sprâncene. Nu ar trebui să fac vrăji, ca să zic aşa… Mi s-a permis să fac doar mici… trucuri, ca să pot să-ţi aduc ţie scrisoarea, de-aia am reuşit aşa bine să vă urmăresc peste tot!

— De ce nu trebuie să faci vrăji? întrebă Harry.

— Păi, am fost şi eu la şcoala asta, dar am fost exmatriculat în anul trei, dacă vrei să ştii adevărul. Mi-au rupt bagheta în două şi tot tacâmul, dar domnul Dumbledore nu a permis să mi se ia de tot puterea. Extraordinar, Dumbledore ăsta!

— Şi de ce ai fost exmatriculat?

— E târziu şi mâine avem o groază de treburi, evită Hagrid răspunsul. Trebuie să te duc în oraş ca să luăm cele necesare!

Îşi scoase haina groasă şi grea şi îl acoperi pe Harry.

— Înveleşte-te cu ea, îi spuse el lui Harry, şi să nu te sperii dacă mişcă ceva, am nişte şoricei într-un buzunar!!!

A doua zi, Harry se trezi cu noaptea-n cap, dar, deşi îşi dădea seama că se făcuse dimineaţă, îşi ţinea ochii strâns lipiţi. „A fost un vis!” îşi spunea el. „Am visat că venise un gigant, pe nume Hagrid, ca să mă ia la şcoala de vrăjitori. Când o să deschid ochii, o să văd că sunt iarăşi în nişa mea de sub scări!”

Deodată, auzi o bătaie puternică. „E Mătuşa Petunia care a venit să mă trezească!” îşi zise el şi inima i se strânse dureros. Dar tot nu deschise ochii. Ce dacă era vis, fusese aşa frumos!

CIOC! CIOC! CIOC!

— Bine, bine, spuse Harry a lehamite, mă scol îndată!

Se ridică şi haina lui Hagrid căzu la pământ. Coliba era inundată de lumina soarelui, furtuna încetase, iar Hagrid dormea dus. La fereastră, ciocănea o bufniţă, cu un ziar în cioc. Harry sări într-un picior. De fericire, i se părea că e uşor ca un fulg. Merse întins la fereastră şi o deschise. Bufniţa zbură înăuntru şi lăsă ziarul să cadă deasupra lui Hagrid, care însă nu se trezi. Bufniţa nu se lăsă şi începu să-l tragă pe Hagrid de mânecă.