Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Repede, Harry, trebuia să fim deja acolo de cinci minute! Perkins se lipi de dulapurile cu arhive, în timp ce domnul Weasley ieşi în fugă din birou, cu Harry pe urmele sale.

— De ce au schimbat ora? zise Harry pe nerăsuflate, când trecură valvârtej pe lângă separeurile Aurorilor.

Oamenii îşi ridicară capetele şi se holbară la ei când trecură în fugă. Harry se simţea de parcă îşi lăsase tot interiorul fiinţei sale în biroul lui Perkins.

— Habar n-am, dar slavă Domnului că am ajuns aşa de devreme, dacă nu ai fi sosit la timp, ar fi fost o catastrofă!

Domnul Weasley se opri alunecând în faţa lifturilor şi apăsă repede pe butonul de coborâre.

— HAIDE!

Liftul apăru zăngănind şi cei doi urcară grăbiţi. De fiecare dată când se oprea, domnul Weasley înjura mânios şi apăsa cu putere pe butonul „nouă”.

— Sălile acelea de judecată nu au mai fost folosite de ani întregi, zise domnul Weasley supărat. Nu-mi dau seama de ce se ţine acolo — doar dacă — dar nu—

Chiar în acel moment, o vrăjitoare plinuţă intră în lift, ducând un pocal fumegător, iar domnul Weasley nu mai continuă.

— Atriumul, spuse vocea calmă de femeie şi grilajul auriu se dădu în lături, dezvăluindu-i lui Harry pentru o clipă statuile aurii din fântâna din depărtare.

Vrăjitoarea plinuţă ieşi şi în schimb intră un vrăjitor cu pielea pământie şi cu o expresie îndoliată.

— Bună dimineaţa, Arthur, spuse el pe un ton de mormânt când ascensorul începu să coboare. Nu te văd prea des pe aici.

— Treburi urgente, Bode, spuse domnul Weasley, care se balansa din genunchi şi îi arunca priviri neliniştite lui Harry.

— A, da, zise Bode, cercetându-l pe Harry fără să clipească. Desigur.

Harry nu avu nici o reacţie faţă de Bode, însă privirea sa fixă nu îl făcu să se simtă deloc mai bine.

— Departamentul Misterelor, zise vocea calmă de femeie, fără alte explicaţii.

— Repede, Harry, spuse domnul Weasley când uşile se deschiseră zăngănind, şi goniră pe un coridor care era destul de diferit de cele de deasupra.

Pereţii erau goi; nu erau nici ferestre şi nici uşi, în afară de una neagră, simplă, situată chiar la capătul holului. Harry se aştepta să intre pe ea, însă în schimb domnul Weasley îl apucă de braţ şi îl trase în stânga, unde era un spaţiu liber care ducea către o serie de trepte.

— Pe aici, pe aici, gâfâi domnul Weasley, coborând două trepte odată. Liftul nici nu mai coboară până aici… de ce se ţine aici nu…

Ajunseră la capătul scărilor şi alergară de-a lungul altui coridor, care semăna leit cu închisoarea lui Plesneală de la Hogwarts, cu pereţi tari de piatră şi torţe în suporturi. Uşile pe care trecură aici erau de lemn masiv cu broaşte şi zăvoare de fier.

— Sala de judecată… numărul… zece… cred că aproape am… da.

Domnul Weasley se opri brusc în faţa unei uşi sinistre întunecate cu un zăvor imens de fier şi se prăvăli lângă perete, cu mâna încleştată de o cusătură de pe piept.

— Du-te, zise el gâfâind şi arătând cu degetul spre uşă. Intră aici.

— Nu — nu veniţi cu — ?

— Nu, nu, nu am voie. Baftă!

Inima lui Harry îi zvâcni, de parcă i s-ar fi ciocnit de mărul lui Adam. Înghiţi cu putere, învârti clanţa de fier masiv şi intră în sala de judecată.

Harry scoase un sunet de groază; nu se putu abţine. Marea temniţă în care intrase îi era îngrozitor de cunoscută. Nu numai că o mai văzuse, chiar mai fusese acolo. Acesta era locul pe care îl vizitase în Pensivul lui Dumbledore, locul unde urmărise cum familia Lestrange fusese condamnată la închisoare pe viaţă în Azkaban.

Pereţii erau din piatră întunecată, luminaţi slab de torţe. Băncile goale se ridicau de o parte şi de alta în jurul lui, însă drept înainte, pe băncile de sus, văzu mai multe siluete în umbră. Până atunci vorbiseră încet, însă când uşa masivă se închise în urma lui Harry, se aşternu o tăcere care nu prevestea nimic bun.

În sala de judecată răsună vocea rece a unui bărbat.

— Ai întârziat.

— Îmi cer scuze, spuse Harry neliniştit. Nu — n-am ştiut că s-a schimbat ora.

— Nu este vina Vrăjustiţiei, zise vocea. Ţi-a fost trimisă o bufniţă în această dimineaţă. Ia loc.

Harry îşi coborî privirea către scaunul din mijlocul camerei, ale cărui braţe erau acoperite cu lanţuri. Văzuse acele braţe prinzând viaţă şi legând-o pe persoana care se aşeza între ele. Paşii săi răsunară cu putere, în timp ce traversa podeaua de piatră. Când se aşeză prudent pe marginea scaunului, lanţurile zuruiră ameninţător, însă nu îl fixară. Începând să se simtă rău, se uită în sus la oamenii aşezaţi pe banca de deasupra.

Erau cam cincizeci şi toţi, din câte îşi dădu seama, purtau robe de culoarea prunei cu un „V” argintiu, ţesut pe partea dreaptă a pieptului, privindu-i de sus, unii cu expresii foarte austere, alţii părând cu adevărat curioşi.

Chiar în mijlocul rândului din faţă stătea Cornelius Fudge, Ministrul Magiei. Fudge era un bărbat trupeş, care purta adeseori un melon verde praz, deşi astăzi se lipsise de el; de asemenea, se lipsise de zâmbetul indulgent pe care îl avusese odată când vorbise cu Harry. În stânga lui Fudge stătea o vrăjitoare cu maxilare proeminente şi pătrăţoase, cu părul cărunt şi foarte scurt; purta monoclu şi părea intransigentă, în dreapta lui Fudge stătea o altă vrăjitoare, însă se aşezase atât de în spate pe bancă, încât chipul îi era în umbră.

— Foarte bine, spuse Fudge. Acuzatul fiind prezent — în sfârşit — să începem. Eşti pregătit? strigă el într-o parte.

— Da, domnule, spuse o voce nerăbdătoare, pe care Harry o recunoscu.

Fratele lui Ron, Percy, stătea chiar la capătul şirului de scaune judecătoreşti din faţă. Harry se uită la Percy, sperând să primească vreun semn de recunoaştere din partea lui, însă nu veni nici unul. Ochii lui Percy, din spatele ochelarilor săi cu rame de corn, erau aţintiţi asupra pergamentului său, iar băiatul îşi ţinea pana de scris în mână.

— Audierea disciplinară de pe doisprezece august, spuse Fudge pe un ton ascendent, iar Percy începu imediat să ia notiţe, pentru delictele de încălcare a Decretului de Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori şi a Statutului Internaţional de Tăinuire, comise de către Harry James Potter, domiciliat la numărul patru, pe Aleea Boschetelor, Little Whinging, Surrey. Interogatori: Cornelius Oswald Fudge, Ministrul Magiei; Amelia Susan Bones, Şefa Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice; Dolores Jane Umbridge, Ministru-adjunct al Ministerului. Scribul curţii de judecată, Percy Ignatius Weasley…

— Martor al apărării, Albus Percival Wulfric Brian Dumbledore, zise încet o voce din spatele lui Harry, care întoarse capul atât de repede, încât făcu o întindere la gât.

Dumbledore traversă sala senin, cu paşi mari, purtând o robă lungă albastru închis, şi o expresie de calm absolut. Barba şi părul său lung argintiu străluceau în lumina torţelor când ajunse lângă Harry şi se uită în sus la Fudge, peste ochelarii în formă de semilună, aşezaţi la jumătatea nasului foarte strâmb.

Membrii Vrăjustiţiei începuseră să vorbească între ei. Acum toate privirile erau îndreptate spre Dumbledore. Unii păreau enervaţi, alţii puţin speriaţi; însă două vrăjitoare mai în vârstă din rândul din spate îşi ridicară baghetele şi le fluturară în semn de bun venit.